Întreg cabinetul răsuflă ușurat. Unii pe nas, alții pe gură și, cei mai zeloși, și pe gura dedicată discursului politic. Să invoce spiritul liberal de la început, adică din anii ’90, asta suna infinit mai simplu și mai puțin primejdios decît întîlnirea cu spiritele Brătienilor. Mai ales cînd tabăra lor, a orbanienilor, stătea cam prost în materie de spirit, indiferent de cît de mult ar fi argumentat Ludovic II.
– Nu, Șică, ți-am mai spus, spiritul de turmă nu ne-ar proteja îndeajuns, interveni energic Turcan. Da, mai ales dacă Brătianu devine mîrlan și pune mîna pe ciomag. În plus, nu accept să-mi zică iar Bisisica!
– Atunci fă tu ce vrei! strigă Ludovic II și îi întoarse demn ceafa, făcînd clopoțeii pălăriei de premier să dea clinchet gingaș.
– Foarte bine, toată lumea să se adune în jurul meu, bătu Turcan din palme. E timpul să-l invocăm pe cel mai bun dintre noi, spiritul călăuzitor, săgeata cea dintîi, lumina care ne ghidează în noaptea minții din care și noi cu mîndrie facem parte. Așadar, fiți gata și rostiți-vă crezul sincer, așa cum a făcut-o și el în desele sale momente înstelate.
La un semn, rînd pe rînd, fiecare membru al Guvernului ridică mîna dreaptă și își descătușă energia politică în sus, zicînd clar:
– Hoție!
– Ticăloșie!
– Impostură!
– Ipocrizie!
– Abureală!
– Secureală!
– Partidul nostru!
– În guvernul vostru!
Un tunet se auzi surd, din depărtări, și pămîntul păru să se despice în fața lor. Limbii roșii de foc dansau printre crăpături, amintindu-i lui Anisie de o pereche de bikini care îi dăduseră gonoree. În final, un nor negru și puturos acoperi zarea. Ușor, cînd vînturile lumii de apoi și niște discursuri foarte propice ale lui Ludovic II și Vela incepură să alunge negura, o siluetă ciudată începu să se ivească printre zdrențele de abur întunecat.
– Băi, da’ parcă era mai mare…mormăi Ludovic II.
– Și parcă n-avea pene…observă doct Predoiu.
– Și parcă era om, murmură uimit Tătaru.
Numai Turcan își păstră calmul și întrebă, punînd în cîteva cuvinte mirarea tuturor:
– Tu ești, Mircea?
