„Nu-i mai dați lui Buzea textul mare de la pagina 20, că iar ne bagă ăla poze cu țigani!“ Am zis eu că s-a zis așa ceva în redacție? N-am zis. Doar m-am gândit. E dreptul meu, garantat prin Constituție; ce, să interzicem și gânditul acuma?!
Am fost la Lille c-o treabă și mi-a plăcut foarte mult; pandemie-pandemie, dar am prins un eveniment local. (Bine, am calculat drumul ca să cad fix peste el), un fel de „Zilele Orașului“ sau ceva, și-am apucat să văd și eu orașul ăsta când se distrează, că de lillenii care muncesc eram sătul (am lucrat mai demult, n-a fost rău, dar nici bine, rămăsesem cu amintirea că n-aveam nici o amintire, am vrut să întorc foaia și chiar am întors-o: în cele trei zile de Lille am făcut numai turism. Plus poze, bunînțeles. Și-am mai tras și cu urechea, da. În revistă ce să scriu?) Așa, de văzut, pot spune c-ar fi de văzut Orașul Vechi (Vieux-Lille), centrul (Lille-Centre) cu-al său Musée d’histoire naturelle (bine, mă știți că-s nebun cu dihăniile) și cetatea lui Vauban (Citadelle de Lille), cea despre care se spune c-a servit de model atât pentru Alba Carolina de la Bălgrad, cât și pentru Ada-Kaleh de sub apele lacului (Porțile de Fier). Despre fiecare aș avea câte ceva de spus, așa că-ncep cu citadela: este meserie. Localnicii o folosesc de parc, armata o folosește de depozit de muniții (?!?!), Primăria o folosește ca să facă bani (Luna Park, grădină zoologică), iar eu am folosit-o ca să mă plimb, să mă uit după gagici și să-l pun la punct pe-un amic de-al meu de preumblare care susținea că „micul panda“ e tot urs, la fel ca marele panda: „Uite, guștere, ăla roșu cu coada lungă e micul panda! Tu nu vezi că-i văr cu viezurele, mânzul și barza?“.
În centru e metroul, despre care Grig Bute mă pistona c-ar fi „de neratat“, dar uite că eu l-am ratat! Dac-am avut tot timpul la dispoziție, iar picioarele m-au ținut ca-n tinerețe, la ce bun să dau bani scumpi pe metrou, când aici la Bruxelles am abonament lunar?! N-am decât să mă fâțâi cu metroul până crăp, tot 49 de euro mă costă cartela și, de dat, îi dau, n-am ce face. Așa că m-am dus pe jos. Frumos. Cinci euro am dat la muzeu, c-am prins și expoziție.
Puteți să mă credeți sau nu, după plac, dar în Vieux-Lille n-am băut nimic! Nimic-nimic! Nici un stropișor, nici o picăturică! Adică n-am băut la terasă, restaurant, bar, speluncă, bodegă sau birt; mi-am luat în cameră. Ieftin și bun. Păi, ce? Eu sunt făcut din bani? Că și cu trenul, altă socoteală: am primit gratis biletele, de la Primăria Bruxelles-ului, pupa-i-aș talpa ei, c-a băgat un program de milogi, de mers gratis cu trenul ca să decongestioneze autostrăzile. Nu asta voiam să spun, ci că lumea se distra pe ruptelea, ce pandemie, ce COVID, băgau franțujii la greu.
Gata, ați citit pân-aici? Acum trecem la concret. Domnilor români, ați auzit dumneavoastră de „bomba cu ceas“ a musulmanilor din Europa? A enclavaților generaționali care habar n-au pe ce lume trăiesc și care vor fi primul val de asalt al viitoarei Revoluții universale? Da, aia care-n America deja a-nceput. Ei bine, aflați că și noi (românii…) am plantat acolo propria noastră bombă cu ceas. Parcagiii și cerșetoarele umplu centrul orașului. Murdari, hidoși, cu expresii bestiale. Umili față de „fraieri“, de o cruzime totală față de propriii lor copii. Aici voiam s-ajung. La copii. La ai cerșetorilor. La viața care îi așteaptă. Dar și la viața care-i așteaptă pe copiii noștri, dacă Revoluția reușește și-ai lor ajung iar la butoane.
1.323 de vizualizări
