Sâmbătă, la prânz, am anunţat că nu se poate conta pe mine pentru restul după-amiezii, deoarece „am meci“. Cu o grabă suspectă, nevastă-mea m-a întrebat cine şi ce joacă (anunţul venise cam pe nepregătite). „Ai noştri cu americanii, la rugby“, zic eu şi provoc cu asta o ilaritate generală. „Bine că nu la oină!“, mi se spune şi înţeleg că lumea crede că-n America nu se joacă rugby, ci doar fotbal american. I-am lăsat să râdă şi-am plecat, că ştiam eu mai bine.
Multă lume în tribune, stadionul Arcul de Triumf era aproape plin de români, cu câţiva suporteri americani risipiţi ici şi colo. Ochesc un grup de gagici cu un steag mare stars and stripes, mă duc aţă la ele şi le iau la întrebări. Răspunsurile au fost următoarele: Iuesei (la întrebarea „Cine-o să câştige azi?“), Iuesei („Care este naţiunea-lider a lumii?“), Iuesei („Care este cel mai bun prieten al României, Statele Unite sau Franţa?“), Iuesei („Dar voi de unde sunteţi?“ – asta era la mişto, dar nu s-au prins). Cazul era grav, diagnosticul clar.
Am urcat treptele tribunei întâi, până la un grup de suporteri (bărbaţi, de data asta) care se cinsteau cu vin fiert şi fâlfâiau şi ei un steag american, dar mult mai mic decât al fetelor. Cu ăştia am avut un dialog normal, doar că, din păcate pentru mine, de data asta eu am fost cel luat la mişto şi nici măcar n-am înţeles toate glumele, ca să pot da replica. În esenţă, băieţii mi-au spus că n-are nici o importanţă despre ce disciplină sportivă e vorba, oricum echipa Statelor Unite câştigă, pentru că „noi luăm în serios tot ce facem, nu fuşerim nimic, indiferent de domeniu“ (traducere aproximativă, dar asta era ideea). Îl întreb pe interlocutor (ironic, credeam eu) când o să ia America mondialul de soccer. Lui nu i se pare nimic ironic în întrebare, mă priveşte drept în ochi şi răspunde: „Cât de curând!“. Ceilalţi aprobă zgomotos şi mă roagă să beau nişte vin fiert, ca să mă mai descrunt (ei toţi zâmbeau cu gura până la urechi, cum e moda dincolo de Atlantic – niciodată n-o să mă obişnuiesc cu zâmbetul ăla tâmp pe care şi-l ţin ei permanent lipit de gură!). Singurul punct pe care l-am marcat a fost când i-am întrebat dacă ei ştiu regulamentul jocului de rugby; au recunoscut, râzând, că habar n-au, dar nu contează, pentru că oricum echipa lor va învinge. Probabil asta e ceea ce se cheamă attitude; admit că o au din plin.
Începea meciul, aşa c-am plecat şi m-am dus la tribuna a doua, unde erau grupaţi spectatorii români, cei care se pricep la joc (suporterii echipei noastre stăteau în altă parte, dar ăia oricum strigă non-stop „Hai România!“, indiferent ce se-ntâmplă pe gazon). Cu specialiştii e altă treabă, comentariile lor voiam să le-aud, nu patriotismele locale (nu exagerez, era un grupuscul de suporteri care-a scandat tot meciul „Basarabia e România“!). Iată cam care-au fost părerile tribunei a doua despre meci: „Ia-o de mânere!“, „Jucaţi, bă, şi rugby, că la Playstation nu vă-ntrece nimeni!“, „Cătăline, vezi că ţi-a scăpat maimuţa!“ (Ngwenya, un jucător de culoare, tocmai reuşise o cursă splendidă, finalizată cu eseu), „Jos Petrache!“, „Mai atenţi, băieţi, mai concentraţi!“, „Hai uşor, hai pe pachet!“, „Hai cu grămada, nu mai staţi pe gânduri ca soacră-mea-ntre scânduri!“ etc.
Simpatia spectatorilor a fost clar câştigată de echipa americană, atât din motive de joc, cât şi din motive de PR; de exemplu, o aripă de la ei, Luke Hume, a angajat de vreo trei-patru ori dialoguri haioase cu tribuna: ne-a povestit că el e australian şi d-aia poartă mustaţă, a promis că face cinste după meci cu bere Foster’s, a bătut cuba cu Stejărel (mascota României), mă rog, a jucat un rugby excelent şi-a făcut mai mult decât atât. Ceea ce, alas, nu se poate spune despre nimeni din naţionala noastră.
Una peste alta, americanii au lăsat o bună impresie publicului de la Bucureşti, dar mă-ndoiesc c-au lăsat aceeaşi impresie şi Federaţiei. Sau mie, că degeaba am umblat toată noaptea din bar în bar după berile promise de Luke ăla.
Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012
