Poetă, eseistă, autoare de proză memorialistică, editoare de carte în România, Doina Uricariu stă de peste douăzeci de ani la New York, în Brooklyn. Face turnee de conferințe, învață alfabetul chinezesc și scrie jurnale.
Cristian Teodorescu: Cum ar zice Arghezi: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?“
Doina Uricariu: M-am recăsătorit cu un arhitect american, profesorul arhitect Liviu Dimitriu, născut la Uzdin, în Banatul românesc din fosta Iugoslavie. L-am cunoscut cînd aveam amîndoi 14 ani, în România, la Cenaclul „Săgetătorul“, condus de profesorul Tudor Opriș, un cenaclu care a dăruit literaturii contemporane majoritatea scriitorilor importanți. L-am reîntîlnit pe Liviu, care plecase cu toată familia în 1968, în America, la o conferință pe care am ținut-o la New York despre rezistența prin literatură. Pe 8 mai 1998. Pe 29 aprilie 1999, ne-am căsătorit la New York.
C.T.: Cunoști toate cotloanele Palatului Cotroceni după ce-ai editat albumul Cotroceni Palace. Spune-mi o poveste despre el.
D.U.: O poveste extraordinară e aceea legată de prezervarea fundației bisericii din curtea palatului. Arhitecții nu au demolat-o, au salvat mormintele și obiectele de la interior. Nu vreau să reiau poveștile adevărate din această carte excepțională. Cum ar merita să aibă și alte palate și clădiri de patrimoniu din România. Cînd lucram la album cu echipa de la Aedificia Carpați, condusă de Petre Badea, căutam împreună cu cei doi fotografi, unul din ei fiind fiica mea Andreea Drogeanu, cele mai bune cadre și unghiuri pentru a pune în valoare palatul. Am observat neglijența cu care era tratat palatul de noii lui locuitori, respectiv Administrația Prezidențială. Pe mobila gotică sau neo-Renaștere am putut vedea și fotografia amprentele rotunde, cu furnirul decolorat, lăsate de paharele de băutură ale celor ce confundau palatul cu o crîșmă. Locurile preferate de amfitrion și convivi, pentru petreceri, erau salonul de vînătoare și biroul ce ducea spre o terasă. Personalul Muzeului Cotroceni era nemulțumit de aceste agape și de scrumierele pline pe care le golea de pe mobila expusă chiar în incinta muzeului. În perioada cînd am lucrat la album am observat că unele mobile și obiecte decorative erau mutate. Piese de mobilier dintr-un dormitor erau descompletate sau relocate în alte spații, ca și cum palatul era hotel. Și pentru că tot am vorbit de Aedificia Carpați, mă bucur că aceeași companie restaurează și Cazinoul din Constanța. Au început deja lucrările. Și au găsit, ascunse sub tencuială și zugrăveala distrusă, bilețele și inscripții cu numele deținuților politici de la Poarta Albă, aduși pe vremea comunismului ca să execute diverse lucrări la Cazinou.
C.T.: Cum lumea uită, tu i-ai luat Regelui Mihai primul interviu după revoluție, la Versoix. Mai ești monarhistă?
D.U.: Am rămas monarhistă. Opțiunea mea a primit atîtea argumente în plus, în ultimii treizeci de ani, pe lîngă cel al istoriei României sub monarhie și argumentul legitimității.
C.T.: Ai început cu poezie, apoi ai scris și critică literară, ai făcut și eseistică, și o tulburătoare memorialistică de familie. În ce haină de autor te simți acum mai bine?
D.U.:Cînd scriu eseu și memorialistică. Am scris cîteva mii de pagini de Jurnale încrucișate, cum le numesc eu, un nou concept de jurnal bazat pe felul în care memoria mea se completează, ca o integramă, cînd scriu despre momente din viața mea, călătoriile mele prin lume și toată America, despre oameni pe care i-am cunoscut sau cu care mă văd, despre artă, literatură și muzică. Dar scriu și multe poeme în aceste pagini de jurnal. Apoi le extrag, precum căutătorii de aur, din fișierele mele. Așa am descoperit că scriu poezie pe calculator. Mă trezesc că o frază devine versul unui poem. Scriitorul caută aurul din limbaj. Pentru mine, poezia rămîne aurul din care fac tot soiul de aliaje. Poemele din ultimul meu volum, Cartea de sticlă, au locuit mai întîi în jurnalele mele încrucișate. Au fost apoi traduse în engleză, în volumul The Glass Book. Am avut un turneu prin mai multe universități din California, am citit cîteva poeme în Biblioteca Congresului de la Washington. Cartea a fost tradusă în franceză cu titlul Le Livre de verre și lansată la Salon du Livre, la Paris, apoi am avut lecturi în Canada, în zona franceză. Cu puțin înainte de pandemie, volumul a fost tradus integral în chineză și urma să fie lansat la Shanghai și Beijing. Urma un turneu de lansări împreună cu soțul meu, a cărui ultimă carte a fost tradusă și ea în chineză.
C.T.: O zi din viața ta la New York, în pandemie?
D.U.: Fac tot ceea ce iubeam să fac înainte de pandemie. Scriu, citesc, ascult, aproape tot timpul, concerte înregistrate în toate marile săli de spectacole, compar înregistrările cu mari interpreți ale aceleiași partituri. M-am plimbat cu mască, iar după vaccinare fără mască prin parcuri, Fort Greene, Prospect Park, Park Slope, Central Park. Am un parc mic lîngă casa mea cu douăzeci de tei. Am mers zilnic acolo, cînd teii erau înfloriți. America mirosea a flori de tei, precum cartierul meu, Domenii, de lîngă Arcul de Triumf din București, unde m-am născut și am trăit o viață. Mă plimb mult prin Brooklyn, unde locuiesc. Aici au trăit și au scris mari scriitori ai Americii. Trec pe lîngă locul unde și-a tipărit zilnic cîte un poem Walt Whitman, pînă ce s-a împlinit volumul Fire de iarbă. În casele numite brownstones, cu patru-cinci etaje și mai multe apartamente, au scris, petrecut și iubit Henry Miller, Truman Capote, Arthur Miller, Thomas Wolfe, Norman Mailer, William Styron și personajele lui din Sophie’sChoice. În Brooklyn au locuit și Hart Crane, lansat de Marea Doamnă a poeziei americane, Marianne Moore, care a trăit cu mama ei, decenii, în Brooklyn. Clădirea în care a stat e la mai puțin de zece minute de casa noastră, pe Cumberland Street. Cînd și cînd fotografiez casele unde au trăit scriitorii Richard Wright, Daniel Fuchs, Bernard Malamud, Alfred Kazin, Jonathan Lethem, Pete Hamill, Hubert Selby, Paula Fox, Paul Auster. În Brooklyn-ul literar au trăit mulți din scriitorii mari ai istoriei literaturii americane. Mă plimb pe străzile pe unde au mers și ei. Poate mă molipsesc de la atîta talent. În Brooklyn Hights, o zonă pe malul apei din Brooklyn, a trăit și a murit marele poet Joseph Brodsky, laureatul Premiului Nobel. În 1972, sovieticii l-au pus pe un avion care a aterizat în Austria cu un geamantan în care avea o mașină de scris, două sticle de vodcă și o antologie cu poeme de John Done. Azi, acel geamantan se află în muzeul Annei Ahmatova din St. Petersburg Am scris despre Brodsky și atîția scriitori americani sau imigranți în America în jurnalele mele…
C.T.: Ce iluzii ți-ai păstrat despre America?
D.U.: Trăiesc cu realitățile Americii, ca un croitor care croiește după ce și-a luat măsurile corect. Trăiesc cu realitățile ei, inclusiv aceea că Rezistența anticomunistă din România a sperat inutil și suicidar că vin americanii. Iubesc America pentru că marii artiști ai lumii s-au realizat la o scală universală aici. Brâncuși a fost genial și pentru că a ales America, părăsind malurile Senei. Am venit în America pentru realitățile ei, căsătoria mea cu Liviu devenind parte din ele. Încă de cînd nu pusesem piciorul în această țară-continent eram îndrăgostită de poezia și literatura americană. Dar nu mi-a trecut nici o clipă prin cap că voi trăi a doua parte a vieții mele peste Oceanul Atlantic. Deși am traversat toată viața poduri și am construit uneori poduri noi. Zarul lui Dumnezeu, titlul unuia din jurnalele mele, a decis așa. O singură iluzie poate că am avut, ca toți imigranții americani, aceea că voi scăpa de comunism și postcomunism, de propaganda roșie. Și se pare că nu am scăpat. America trăiește acum un moment în care așa-zisa corectitudine politică și zgura iluziilor marxiste, socialiste s-au deversat în educație, politică și mass-media. Toate aceste iluzii și utopii sînt extrem de pragmatice, violente și interesate de controlul puterii, de la Antifa, BLM și alte născociri despre suprematismul albilor, rasismul unei țări făcute din imigranți. Se merge pînă la rescrierea istoriei americane. Vor să înlocuiască democrația și libertățile americane cu o manipulare și o cenzură fără precedent. Recunosc, în toți vînzătorii de indulgențe pentru promisiunea unui rai bazat pe ignoranță, ștergerea istoriei și minciună, toate uneltele comunismului. Inclusiv în proiectul despre un nou HomoAmericanus care urăște America din toți rărunchii, pe care vor să-l implementeze în educație și armată. Recent s-a publicat o carte care are pe copertă secera și ciocanul, decupate în steagul american. Volumul American Marxism de Mark R. Levin e deja un bestseller. Autorul a fost un consilier de vîrf al administrației lui Ronald Reagan. A publicat alte șase bestseller-uri, situîndu-se primul în topul „New York Timesbestsellers“.
C.T.: Ce iluzii îți faci despre România?
D.U.: Nu mă hrănesc din iluzii. Am însă o dorință pentru peștișorul de aur. Ca fiecare român, din țară sau din străinătate, să facă un lucru bun, frumos și temeinic pentru România.
C.T.: Dacă am putea, ar merita să dăm timpul înapoi?
D.U.: Aș da timpul înapoi cu condiția ca, întorcîndu-mă la cel de-al Doilea Război Mondial, în care tatăl meu a fost grav rănit la Oarba de Mureș, Churchill și alții să nu fi dat țara noastră lui Stalin, cu toate tragediile ce au urmat după aceea.
C.T.: Proiecte de viitor?
D.U.: Multe. Într-un fel, le-am amintit. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să putem călători, să-mi lansez cărțile, să-mi revăd prietenii scriitori și cititorii. Voi publica pe rînd, sînt mai multe volume, seria mea de jurnale încrucișate. Un nou volum de poezii inedite în limba română. Și volumul meu Cartea de sticlă, tradus în chineză cu titlul Go Tiger. Aleargă, tigrule, în chineză, firește, dar încă mai învăț afabetul chinez.
1.074 de vizualizări
