Pe vreemea lui Ceaușescu, adolescentul Caius Dobrescu scria și răspîndea manifeste împotriva regimului. Nu se laudă cu asta. Pe atunci scria și versuri. Acum e universitar și scrie eseuri și romane polițiste. Pregătire temeinică, umor discret.
Cristian Teodorescu: Acum cîțiva ani spuneai că te simți mai liber în pielea eseistului decît în blana romancierului, dar că cel mai bine ți-e cînd te întorci la poezie. De cînd cu COVID-ul, cum e?
Caius Dobrescu: Ceea ce, după cum cred astăzi, constituie „baza de la fundament“ – sau blana de la fundament – a artelor civilizate este sesizarea în act a instinctului de conservare. Romanul, poezia sau eseul, ca practici ulterioare, de epilare, nu fac decît să sublimeze această tensiune bazală. Așadar, dacă ținem cont de nivelul de alertă la care ne-a ridicat pandemia, ar trebui să străbatem o fază a atenției acute, a urgenței, în care, vorba Poetului, toți nervii ne dor. Dacă este pe-așa, fructele va trebui să abunde, în toate cele trei grădini sus-evocate. Să vedem…
C.T.: Persoane care tăceau confortabil pe vremea lui Ceaușescu sau nepoții lor născuți liberi protestează acum împotriva dictaturii COVID-ului. Tare, nu?
C.D.: Dacă ar fi să detectez umbrele trecutului în militantismul anti-COVID de astăzi, aș spune că e fascinant și perplexant cum regimul comunist de la noi, care s-a legitimat prin făclia științei pe care pretindea că o duce la sate, a lăsat în urmă: cetățeni care distrug sisteme de irigații ce reprezentau pentru ei o resursă vitală, ca să-și croiască, prin ogradă, alei pentru promenada găinilor; cetățeni care dezgroapă morții și le ard inimile pentru ca duhurile rele să nu mai afecteze producția de lapte a vacilor din zonă; sau, iată, cetățeni care se încred în contactul cu moaștele (eventual realizat printr-un obiect de vestimentație cu care mamaie a șters în prealabil pe la racla sfîntului Cutare) mai mult decît în orice vaccin produs de știința modernă. Ateismul științific oficial de ieri se dovedește o carapace sub care au reușit să se conserve și să prolifereze cele mai primitive forme de gîndire magică. Spectaculoase, cînd facem etnologie, dar dezastruoase în viața publică.
C.T.: În ce relații ești cu boierii minții, fiindcă la un moment dat erai atacat fiindcă i-ai fi atacat – conform principiului că, dacă nu ești cu ei sută la sută, ești împotriva lor?
C.D.: Să ne amintim că, prin sintagma „boierii minții“. Sorin Adam Matei se referea la modul în care proprietatea tradițională pierdută de fostele elite, și oricum extrem de volatilă în comunism, s-a transferat, păstrîndu-și alura patriarhală, în proprietate asupra științei, competenței și expertizei. Ideea lui Sorin era, cred, că acest mod mai degrabă feudal de a gestiona producția intelectuală este incompatibil cu o societate deschisă. M-aș întreba, așadar, mai degrabă în ce măsură această mentalitate se perpetuează în continuare. Și aș spune că genul de autoritate charismatică instrumentată și comercializată de, în primul rînd, Gabriel Liiceanu a pierdut din teren. Mult mai îngrijorătoare este manifestarea stilului „boierii minții“ în politicile de educație. De pildă, în cramponarea de ideea unui „consorțiu“ care unește „universitățile istorice“ – în ignorarea deliberată a evidenței că există suficientă stagnare înăuntrul acestui perimetru și destulă calitate în afara lui. Avem aici un exemplu de ciocnire între un etos feudal al nobleții originii și logica burgheză a reușitei prin merit.
C.T.: Într-un timp, ca scriitor, erai membru ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști). Ai trecut la Uniunea Scriitorilor sau…?
C.D.: Sau! Adică am rămas, ca anul acesta, anul trecut și ca de cînd mă știu, pe cont propriu. Sînt, totuși, membru al PEN-Club, unde am funcționat un timp ca vicepreședinte al ramurii românești, cu Magda Cârneci ca președinte.
C.T.: Ce nu ți-a priit la Externe, unde ai stat totuși cîțiva ani?
C.D.: Am stat numai un an. Mi-a fost greu să colaborez cu „boieri ai minții“ care se simțeau ridicați deasupra unor trivialități cum ar fi schimburile comerciale. Pe principiul, aparent aristocratic, dar ținînd mai degrabă de aristocrația lacheilor, că „diplomatul nu vorbește despre brînză“. Trebuie să spun răspicat că acest spirit nu era în nici un fel indus sau încurajat de ministrul Andrei Pleșu. Dimpotrivă, domnia-sa era la fel de exasperat de sicofanții pe care îi vedeam în jur. Totuși, lucrurile par să fi evoluat pe acolo, în ultimele decenii. E un semn bun că Bogdan Aurescu, foarte tînăr cînd l-am cunoscut, dar și foarte serios, onest și inteligent, a ajuns ministru. Atît cît îl văd, la televizor, îl găsesc neschimbat.
C.T.: Sub Băsescu s-a condamnat comunismul, cel puțin în cartea Comisiei Tismăneanu, dar au prosperat foștii securiști și Serviciile. Să fie din pricină că pe Băsescu îl mai chema și Petrov și nu voia să se afle?
C.D.: Condamnarea comunismului, ca act formal, instituțional, rămîne un moment important, ca și raportul pe care se întemeiază. Ca document oficial al statului, îndreptățește și chiar obligă la politici educative, memoriale, reparative sau penale esențiale pentru consolidarea democrației. Multe, recomandate chiar în raport. Președintele Băsescu n-a fost interesat să tragă aceste consecințe din multiple motive, printre care, foarte probabil, și calitatea lui indiscutabil dovedită de colaborator al Securității. Dar asta nu are de ce să împiedice societatea civilă să militeze pentru ca sistemul de referință moral configurat în aceste documente să fie tradus în legi și politici efective. (O mică notă, aici, cvasi-literară: De ce „Petrov“? Să fie o urmă a lecturilor din genialul cuplu Ilf & Petrov? Atunci cine o fi fost Ilf? Să fie un indiciu indirect pentru modelul în viață ales de ex-președintele nostru: Ostap Bender, maestrul tuturor combinațiilor, cel ce-i trage pe toți pe sfoară și reușește să întoarcă orice situație în folosul său? Dacă este așa, trebuie să recunoaștem că dl Băsescu citește adînc și cu folos.)
C.T.: Alții se laudă și cu ce n-au făcut în timpul odioasei dictaturi, tu ești discret și cu ce ai făcut, și cu ce ți-au făcut din cauza asta. De ce?
C.D.: Mi s-a părut mult mai important să explorez forme de reinterpretare semnificativă pentru prezent și viitor a trecutului. Am trăit cu toții, pînă la un punct, într-o lume în care trecutul domina cu autoritate prezentul. Mentalitățile, practicile instituționale, imaginarul social, stilurile de viață erau profund impregnate de ereditatea dictaturii. Acum, însă, prezentul începe să modeleze și să impregneze trecutul, deoarece contează tot mai mult cei care au trăit puțin sau deloc în comunism. Cînd se uită înapoi, acești concetățeni ai noștri mai tineri înțeleg și interpretează totul prin propriul lor soft. Pentru cei inteligenți, problema este că nu pot accepta un vid istoric de o jumătate de secol. Nu pot să arunce o punte peste neant, conectîndu-se direct – cum noi aveam iluzia că putem – la mitica perioadă interbelică. Asemenea naturii, mintea umană are oroare de vid. De unde și nevoia de a înțelege ce, cînd, cum, unde, cît se poate extrage, constructiv și creativ, din trecutul cu care sîntem vecini. Dintr-un spațiu mut, fiindcă mort, trecutul ajunge să vorbească pe o mie de voci, transmițînd o varietate de experiențe ale eșecului și succesului. Ceea ce hrănește nevoia noilor generații de a-și folosi cu adevărat capacitatea de judecata. A cărei acțiune seamănă adeseori mai puțin cu tăiatul lemnelor cu drujba, și mai mult cu calculul infinitezimal. Iată adevărata provocare, în relație cu comunismul nostru de altădată, colectiv sau intim. În privința asta, nu intenționez să fiu cîtuși de puțin discret.
C.T.: Privitor ca la teatru sau implicat?
C.D.: Mai degrabă privitor ca la serialele crime. Vorbesc mult mai serios și factual decît s-ar putea crede. Cu asta m-am ocupat efectiv în ultimii ani, iar în pandemie încă mai apăsat. Și încă pe o bază profesională. Prin Centrul de Excelență în Studiul Imaginii al Universității din București, sînt parte într-un proiect european numit DETECt. În cadrul lui, cercetători de la 15 universități din zece țări europene ne-am bătut capul cu „Detecting Transulcultural Identity in European Popular Crime Narratives“. Invit cititorii să consulte unele dintre rezultate pe site-ul https://www.detect-project.eu/. De aici și întrebarea pe care mi-ar fi plăcut s-o primesc: de ce în ultimii ani am scris romane crime?
C.T.: Te întreb acum, de ce?
C.D.: Această literatură poate duce investigația mult dincolo de șarada criminală – înspre nivelurile profunde și întunecate (de aceea și vorbim despre romanul noir) ale existenței noastre colective și individuale. Așa-ceva își propune ciclul meu de cinci romane Parazitul prietenos, apărut la editura Crime Scene Press cu sprijinul prietenilor mei George Arion, Alexandru Arion și George Arion Jr. Acest ciclu are o strînsă legătură și cu ce spuneam mai sus – cu nevoia de a interpreta trecutul din unghiuri noi și în forme noi. Are ca investigator un arheolog care scoate, la propriu, scheletele din dulap. Acțiunea pleacă din și revine mereu în prezent, dar alimentîndu-se din convingerea că nu putem condamna crimele comunismului fără a le recunoaște deopotrivă pe cele din perioada alianței noastre cu Germania nazistă. Prigoana rasială la care s-au dedat atunci înaintașii noștri nu este cu nimic mai puțin odioasă și obscenă decît prigoana socială declanșată la scară industrială de comuniști.
C.T.: Te-a băgat pandemia la idei sau ți-ai păstrat calmul?
C.D.: Am mai des aprehensiuni legate de sfîrșitul civilizației, al speciei, al vieții pe Pămînt, al planetei și, în cele din urmă, al universului în întregime. Dar, la urma urmei, asta e. Odată și-odată, tot va trebui să se întîmple.
1.224 de vizualizări
