S-a împământenit ideea că cei mai răi oameni din lumea infotainment-ului contemporan sunt cabliștii. Niște hulpavi fără limite, care țin captiv consumatorul și, folosind metode care sfidează legislația anti-trust și anti-monopol, se joacă nemilos cu sentimentele plătitorului de abonament la cablu. De fiecare dată când mai dispare din grila câte unui distribuitor un post sau un pachet de posturi TV, toată lumea sare direct la gâtul celor trei jucători de pe piață, cerând dreptate pentru producătorii de conținut și urlând împotriva capitalismului care taie accesul la genialitatea televizată. Dar chiar așa să fie?
Oamenii care reacționează la eliminarea din grila Dolce a posturilor PRO TV sau la dispariția Discovery din pachetul de bază al RCS&RDS se informează temeinic. Din păcate, se informează doar din materialele de PR aruncate pe piață cu acea ocazie și îi interesează prea puțin care este realitatea. Iar realitatea nu este chiar atât de roză pentru cei care retransmit programele media audiovizuale.
Veniturile totale obținute în 2011 (pentru 2012 nu există încă date pe tot anul) din serviciile de retransmisie a programelor audiovizuale către utilizatorii finali au fost de 1.566.000.000 de lei, adică undeva în jurul a 365.000.000 de euro. Numărul de clienți ai furnizorilor de servicii de retransmisie era, la jumătate lui 2011, de 5.700.000, cu tendință de scădere. În fine, numărul operatorilor care retransmiteau către utilizatorul final programe audiovizuale era de 475 care retransmiteau prin cablu, 3 care retransmiteau prin satelit (DTH) și 3 care retransmiteau servicii IPTV. Media veniturilor obținute de către operatori (numiți și cabliști, deși aproape jumătate dintre abonați beneficiază de serviciile de retransmisie prin satelit) de la un abonat, lunar, este în jur de 5 euro, de unde rezultă că cei mai mulți abonați preferau pachetele cele mai ieftine, cu cele mai puține canale.
CNA impune, pe măsură ce trece timpul, un pachet din ce în ce mai mare în pachetul must carry. Acest pachet cuprinde televiziunile care vor să acopere teritoriul național și sunt libere la retransmisie. Cum acest pachet crește continuu, cuprinzând nu doar canalele televiziunilor publice, ci și încă 26 de canale comerciale – printre care și aberații (6 canale de muzică, un post din Neptun, două din Transilvania, Nașul TV, Național TV și Național 24 Plus etc.) – sau 16 televiziuni regionale. Cu atâtea obligații, operatorilor de retransmisie le rămân puține opțiuni pentru pachetul de bază și foarte puține opțiuni care nu costă.
Programele interesante costă, programele dedicate filmelor sau sportului costă, iar programele de gen Acasă TV, care fac audiență printre consumatorii de tip gospodină, costă de asemeni. Cum piața a scăzut încontinuu din 2009 încoace, cum veniturile cabliștilor au scăzut și ele, odată cu cele ale televiziunilor comerciale, la sfârșitul anului trecut marile grupuri de presă au încercat să obțină mai mulți bani de la furnizorii de servicii de retransmisie. Dintr-o piață totală de 364 de milioane de euro, grupul PRO voia să obțină 12 milioane de euro doar de la cel mai mic dintre operatori (Dolce). Antenele au vrut mai mulți bani de la RCS&RDS, iar Discovery a căzut undeva pe la mijloc în această luptă. Și vorbim, în principal, de bani de pe retransmisia pe satelit, unde sunt 2.203.000 de abonați din totalul de 5.700.000.
Până la urmă, însă, consumatorul este cel care iese în pierdere. În pierdere de programe bune, evident. Numai că cei 120.000 de telespectatori constanți ai Discovery, dintre care 48.000 sunt abonați ai RCS&RDS, ar putea plăti puțin în plus pentru a viziona programul favorit. Cum în plus ar putea plăti și casnicele îndrăgostite de telenovele. Ar fi mai simplu, mai elegant și mai eficient decât să o ardă aiurea pe Facebook, sărind pe negândite în apărarea unor televiziuni care sug tot ce pot din piața de publicitate, dar vor să sugă și ca TVR, din abonamentele telespectatorilor.
Publicat în Cațavencii, nr. 4(82), 2013
