L-ați văzut cumva pe Hanță? Nu, nu cel cu ochi de faianță, ci pe decanul de odinioară al Facultății de Litere din București. Pe vremea de care povestesc, era doar prodecan, dar plin de importanță. Tot în vremea aia, erau la modă concursurile și întrecerile studențești de tot soiul. În toamna lui '77, s-a organizat la Iași finala turnirului de poezie. Eram pe cai mari, ne simțeam buricul tîrgului și al lumii. Înfrunziseră primele mlădițe ale noii generații, cine s-ar fi putut gîndi la eșec? Subsemnatul, Traian T. Coșovei, Al. Mușina, Nino Stratan, toată gașca, tot Cenaclul de Luni, în păr, ne-am ocupat locurile în tren și am pornit să cucerim rîvnitele premii. Universitatea îl delegase pe Alexandru Hanță să ne fie însoțitor, tutore și protector. Era foarte simandicos și pătruns de importanța misiunii sale.
Firește că, la Iași, ne-am dat în stambă. Am chiuit, am întîrziat, am băut, am dormit claie peste grămadă, iar la concurs, în loc să ne tînguim cu stele, căprioare și fîn cosit, dădeam tare cu betoane, benzină, electricitate, străzi și umor. Așa se face că Bucureștii n-au luat nimic. Pe drumul de întoarcere, Hanță era îmbufnat ca o conopidă. Noi, însă, chefuiam de mama focului și recitam în draci, distrugîndu-i – e drept, cam tîrziu – pe cîștigători. "E o poezie prea nouă, domnule, e greu de înțeles!", am tras concluzia de rigoare.
Hanță s-a despărțit de noi rece și distant. Studenții lui îl făcuseră de rușine! Aia era poezie? Ajuns la catedră, a dat drumul, în sfîrșit, obidei îndelung acumulate: "Cu cine m-ați trimis, tovarăși? Cu niște bășcălioși și intimiști!".
