Gabriel Liiceanu a fost la televizor. Unde ne-a spus că urăște televizorul, presa românească în general, atât cea video, cât și cea scrisă. Unde a spus toate astea? La televizor, cum ziceam. La B1. În emisiunea lui – ați ghicit deja – Ion Cristoiu.
Gabriel Liiceanu trăiește, de ani buni de zile, o dramă în raport cu presa. Pe vremea când avea emisiune bine plasată și bine plătită la Realitatea suferea că este întrerupt de breaking-news-uri. Iar pe vremea aceea Realitatea era, încă, o televiziune de știri cât de cât serioasă, producând breaking-news-uri doar la venirea în România a echipei Real Madrid, nu la orice prostioară tabloidă cum se întâmplă zilele astea. Nu o singură dată Gabriel Liiceanu s-a plâns că televiziunile din România și, de asemeni, presa scrisă nu dau unor oameni ca domnia sa spațiu de exprimare. Asta era în substrat, pentru că declarativ era vorba despre lipsa spațiului acordat promovării culturii. Culmea, reproșul venea de la un om de afaceri care conduce o editură și nu, nu este dispus să bage vreun leu în promovarea cărților pe care le vinde.
Ei bine, acest fel de disperare autoindusă în raport cu mass-media poate împinge chiar și un rafinat intelectual, un fin filosof, un om cu gusturi alese să accepte invitația venită de la Ion Cristoiu. Nu cred să existe un alt exponent a ceea ce este mai rău în presa post-1989 care să se ridice la înălțimea statuară a lui Ion Cristoiu. Ar mai fi Roșca Stănescu, desigur, dar ăsta s-a retras în politică, lăsându-l pe Ion Cristoiu aproape unic purtător de stindard al presei cu știri inventate, al presei care minte cu bună știință, al presei fără principii, al presei care se apleacă după cum bat banii patronului. Să fii pornit pe presă pentru părțile sale întunecate, să clamezi principii, să lupți, măcar declarativ, pentru un alt model de presă și să te duci, în același timp, în emisiunea lui Ion Cristoiu…
Și nu doar să te duci, ci să te mai și faci că nu știi cu cine vorbești și să-ți confunzi gazda cu cine știe ce mare cărturar pur, declarându-i că “în momentul de față, lucrurile cele mai neplăcute din societatea românescă sunt direct legate de prestația mass-mediei”. Să-i spui asta unui multiplu apostat, care a schimbat cururile de lins mai des ca propria-i lenjerie intimă, să fii părtaș în denigrarea presei cu unul care se laudă cât poate de des că este “tatăl presei tabloide” de după 1989 e ca și cum ai jura în fața celor care te-au citit că Apel către lichele nu poate și nu trebuie citită ca o lucrare în care se vorbește și despre recuperați ai sistemului de talia lui Traian Băsescu.
Poate l-ați mai văzut pe Ion Cristoiu în postură de intervievator. E unul dintre cei mai jalnici cu putință, pe placul oricărui invitat care vorbește mult și căruia nu-i place să fie întrerupt. Cele mai dese intervenții ale sale constau, de obicei, în palme plesnite peste frunte, în țâțâieli și mormăieli admirativ-condescendente. Cu un astfel de interlocutor, nu e de mirare că, până la urmă, Gabriel Liiceanu a trântit un verdict pseudo-mistic: “Ce au făcut ziarele și posturile TV de-a lungul anilor este o treabă care la Judecata de Apoi se va termina urât de tot”.
E destul de trist că un gânditor de talia domnului Liiceanu ajunge să discute despre curățenia și profesionalismul presei cu un râmător de talia lui Ion Cristoiu, dar și mai trist este când singurele argumente ale gânditorului rămân amenințările cu Judecata de Apoi. Judecată de care, cu siguranță, nici cât negru sub unghie nu le pasă celor care au distrus presa, dar la care gânditorul-editor s-ar putea să aibă neplăcuta surpriză de a nu intra în sala destinată intelectualilor cetății, ci în cea a babelor smiorcăitoare.
Bine zis. Sunt de acord cu faptul ca Cristoiu e printre cei mai jalnici si nocivi oameni din media. Problema e ca prea multi il iau in serios.