Era în 1999. Ajunseserăm cu echipa de filmare în Austria pentru a realiza un film despre Eminescu. Fuseserăm la Cernăuți, cu ceva peripeții, filmaserăm și la Botoșani, și la bojdeuca lui Creangă din Iași, după care iată-ne ajunși la Viena, pe urmele poetului național. Prima imagine pe care mi-o amintesc la sosirea în capitala austriacă este un afiș imens cu un tip care avea mâna dreaptă ridicată spre orizont și un text scris imperativ, cu litere groase, care zicea: „Ausländer raus!” – adică „Afară cu străinii din țară!”. Aveam să aflăm că agitatul ăla era Jörg Haider, liderul Partidului Libertății, care urca rapid în sondaje. Extrema dreaptă era pe val și Austria mai era lovită de un al doilea val, cel al imigrației venite din Estul Europei. Deja era faimos cazul în care romi din România mâncaseră niscaiva lebede într-un parc din Viena, iar românii se pare că erau pe lista neagră a extremei drepte austriece, o țară în care nu întâmplător s-a născut Hitler. Știam că suntem oi negre acolo și că nu e prea bine să vorbim românește pe străzi, mai ales că autoritățile austriece aveau de furcă cu romii veniți din România, care începuseră să-și facă tot felul de adăposturi improvizate prin parcuri, cerșeau pe străzi și furau din buzunare. În general, era o atmosferă ostilă la adresa românilor, până la punctul în care cuvântul „rom” era asimilat cu România, iar românii erau apelați frecvent de austrieci cu apelativul „Zigeuner”, mai pe românește, țigan. Eram conștienți că există această atmosferă ostilă față de emigranții din Europa de Est și în special față de români, însă ne bazam pe faptul că, fiind o echipă de filmare, nu vom fi etichetați ca est-europeni nespălați, veniți să-și facă nevoile prin frumoasele parcuri vieneze.
Extrema dreaptă era pe val în Austria, iar migrația din Estul Europei devenise calul de bătaie al neo-naziștilor, care exploatau la maximum mizeria apărută în spațiul public în urma valului de est-europeni ce profitau de deschiderea granițelor, mai ales din România, Serbia, Bulgaria și Albania. Mai ales parcurile deveniseră locuri în care acești migranți estici își făcuseră adevărate tabere, surse de mizerie nemaivăzută până atunci de vienezi. Cerșetori, hoți de buzunare, gunoaie, flegme, miros de urină, scandal, chestii pe care austriecii nu le experimentaseră în pragul casei până atunci, iar reacția publicului era deseori violentă, fapt ce dădea apă la moară formațiunilor extremiste.
Filmam pe stradă, în centrul orașului care a purtat o vreme pașii și gândurile poetului nostru național. Puseserăm șina de travelling și pregăteam cadrul cu aparatul pe trepied, urcat deja pe cărucior. Făceam repetiții cu mișcarea de aparat. Evident că vorbeam românește cu echipa de filmare, oamenii treceau pe lângă noi și probabil că un astfel de vienez a făcut o plângere la Poliție, așa că în scurt timp a apărut o mașină pe care scria „Polizei”. În mașină, un polițist blond, tuns scurt, ras, frezat, cu ochi albaștri și, lângă el, o polițistă blondă, cu ochi și mai albaștri, reci și pătrunzători. Noi, patru români bruneți-șateni, trebăluind cu un cărucior pe șine și un aparat de filmat, vorbind destul de tare – este drept – în românește între noi, cam ăsta era tabloul la care priveau polițiștii vienezi din mașina lor.
Au stat așa, cu motorul pornit, preț de vreo cinci minute, apoi s-au dat jos din mașină și au venit la noi. Polițistul, un tip mărunt, dar foarte înțepat, îl întreabă pe mașinist, în germană, ceva cu „Papieren”. Eu, proaspăt venit din SUA după niște ani ca rezident american, am mers la polițist și l-am întrebat dacă vorbește engleză. El zice că da și putem astfel să ne înțelegem. Îmi cere aprobare de filmare, eu îi arăt o hârtie de la Ministerul Culturii în care era specificată filmarea, subiectul ei, Eminescu, alea, alea. Piticul blond cu caschetă mă întreabă din nou dacă avem o hârtie eliberată de oficialitățile austriece prin care ni se dă dreptul să filmăm pe străzile Vienei. Eu îi explic din nou că filmăm pentru Ministerul Culturii din România un film documentar despre poetul național, care a studiat și pe la Viena.
În timp ce discutam eu așa cu piticul blond, polițista s-a dus la băiatul cu travelling-ul și i-a cerut actele. Acesta i le-a dat, polițista a început să se uite cu scârbă la ele, iar eu am continuat să-l fac pe colegul ei să înțeleagă că suntem o echipă de filmare oficială, că facem un film documentar despre poetul național. El zice ceva de „Zigeuner”, eu mă prind care e treaba și văd zvastici de ură în ochii lui. Îmi dă înapoi cu scârbă hârtia de la Ministerul Culturii și îmi zice răstit: „Papier!”.
Aveam la mine pașaportul de rezident la New York, i-l dau, rămâne în cumpănă, se uită la el și îmi zice că am încălcat legea filmând fără aprobare și că ne suspectează că am avea și un potențial ridicat de a mări numărul de imigranți est-europeni de la Viena. Încep să mă răstesc și eu la el, până la punctul în care îl întreb dacă am chiar meclă de nebun ca să dau New York-ul pe Viena. Individul se înfurie și el, o ia razna și țipă la mine să rămânem pe loc, pentru că vor veni niște colegi de-ai lui de la Imigrări să ne preia. Eu zic că asta și vreau, pentru că îi voi face reclamație pentru comportament rasist. Piticul blond îmi notează datele din pașaport într-un carnețel, după care îmi dă înapoi documentul, îi zice și colegei să dea înapoi pașapoartele colegilor, ne mai zice încă o dată să nu ne mișcăm din loc, pentru că este pe drum cealaltă echipă de control.
Eu le zic băieților că putem filma până vin ăia, așa că începem să filmăm, terminăm, așteptăm, dar führerii de la Imigrări nu mai apar. Șoferul echipei de filmare îmi zice că îl trece o urinare urgentă, eu văd la doi pași o berărie și îi zic să meargă acolo. El, nefiind vorbitor nici de engleză, nici de germană, îl învăț să zică cuvântul internațional „toaletă” cum intră în berărie. Dacă nu înțelege turcul ăla care stă în ușă cu șorțul alb pe el, îl sfătuiesc să-l întrebe de „toilet”.
Bagă la cap băiatul ce trebuie să zică și merge la turc, dar face greșeala să amestece în dialog și cuvinte românești. Ăla se prinde imediat că e român și îi zice în engleză că e doar pentru clienți. Vine șoferul la mine cu vezica gata să explodeze, îl iau de mână și mergem la ienicerul care păzea berăria vieneză. Îi zic în engleză, cu tot accentul newyorkez de care eram capabil, că vrem amândoi să mergem la restroom. Turcul, obișnuit cu turiști americani, se prinde imediat care e treaba și ne arată politicos unde să mergem în berărie. Se rezolvă cazul, mergem la locul de filmare și așteptăm să vină Polizei, care nu mai vine nici după o oră de așteptare. Fusese o retragere în glorie a polițiștilor austrieci, care și-au dat seama că totuși nu se pot urca cu bocancii pe românași, cum ar fi vrut, așa că strângem aparatura de filmare și mergem să filmăm un interviu cu Ioan Holender, românul care era, la vremea aceea, director al Operei de Stat din Viena.
După interviu am ieșit la un șnițel vienez uriaș, o halbă ca la mama ei acasă, nu ne-au mai luat cu japca polițiștii, iar a doua zi, spre seară, eram cu tot cu calabalâcul de filmare în dubă, prin Ungaria. Ne apropiam de granița cu România când aflăm de la radio că încă o lebădă fusese mâncată într-un parc austriac de niște cetățeni români. Era atât de traumatizantă faza asta cu românii și lebedele, încât austriecii erau convinși că în meniul restaurantelor din România, în capul listei, era lebădă pe varză, urmată de ostropel de lebădă neagră și pui de lebădă la ceaun.
Ajunși seara la Arad, ne-am desfătat cu răcoarea unei beri autohtone la halbă și savoarea unor mici, bun prilej pentru a adapta versurile lui Eminescu din poezia Lebăda la vremurile pe care le trăiam: Când printre valuri ce saltă/Pe baltă /În ritm ușor/Lebăda albă cu-aripile-n vânturi /În cânturi/Va ajunge-n cuptor.
1 comentariu