Dacă ați avut ocazia să faceți vreun RMN, sigur ați remarcat și v-ați întrebat de ce se întîmplă două chestii. Prima e faptul că vă dezbracă de orice metal înainte de scanare și că sînt extrem de insistenți vizavi de orice fel de implanturi ați putea avea. Sau (situația e mai frecventă decît vă închipuiți, cel puțin în America) dacă aveți alice/schije oriunde în corp, RMN-ul nu-i de voi. A doua sînt niște zgomote înfiorătoare și repetitive pe care le auziți cît stați în tubul ăla. Vă pun ei căști, dar parcă ar ajuta mai mult dacă ar băga și ceva muzică. Orice, numai Chirilă să nu fie. Deci, de ce se întîmplă toate astea?
► Mai întîi, metalele: n-ar trebui să spun mai mult decît să vă uitați la filmulețul ăsta: http://www.youtube.com/watch?v=6BBx8BwLhqg. Dar o să spun, totuși, mai mult: piesa centrală a unei mașini de RMN e un magnet gigantic și foarte puternic. De vreo 60.000 de ori mai puternic decît cîmpul magnetic terestru. Prin urmare, orice metal feromagnetic care ar putea să fi ajuns în componența corpului vostru vă face inapți pentru serviciul remenistic. Atenție, periculoase sînt doar metalele feromagnetice (alea care se lipesc de magneți cînd vă jucați cu ele). Dacă aveți un implant de șold, de exemplu, e făcut din titan și metalul ăsta nu e atras de magneți, deci în principiu e mai OK. Dar oricum trebuie să-i spuneți operatorului mașinii, just in case. La fel e cazul plombelor: cîtă vreme n-aveți dinți de fier, literalmente, e în regulă. Iar eu bănuiesc că, relativ curînd, cam toate protezele/implanturile/mașinăriile pe care le vom avea prin corp vor fi făcute din plastic sau chiar crescute din propriile voastre celule-șușă, deci nu vom mai avea nici un fel de problemă.
► Faza cu zgomotul: cînd se pornește mașinăria, începe și o cacofonie uriașă cu pocnete, piuituri, ciripeli și păcăneli, într-o oarecare ordine. Adică întîi sînt pocnete, apoi piuituri… v-ați prins voi. Și stai și te întrebi: băi, au fost ăștia atît de deștepți să construiască o mașinărie care se uită la orientarea în cîmp magnetic a atomilor de hidrogen din corpul nostru, atît de detaliată încît fac hărți cu asta și ne zic ce e bine și ce-i rău, și nu-s în stare s-o antifoneze ca lumea? Ei bine, nu, dar au motive. În interiorul electromagneților mari, “principali” să le zicem, există niște bobine care se cheamă “de gradient”: astea produc un cîmp magnetic variabil spațial, încît noi să putem spune clar unde era atomul ăla de hidrogen la care tocmai ne uităm. Pornirea și oprirea cîmpurilor de gradient duc la o modificare a forței Lorentz asupra bobinelor de gradient, ceea ce provoacă niște contracții/expansiuni mici-mici ale bobinelor. Asta se întîmplă cu o frecvență din intervalul audibil, deci rezultă niște vibrații imposibil de ratat. Apropo: fără căști, nivelul de zgomot e ca la un concert rock: 120 de decibeli. Parcă văd că ajungem să ne mulțumim cu niște Chirilă în căștile alea!
