Un fost corespondent de presă al unui ziar britanic scrie un roman după ce s-a întors întreg din Afganistan. Un roman de război*, obviously. Şi speră să cîştige o groază de bani de pe urma lui. Ca să fie sigur, îi face pe americani tîmpiţi şi superficiali, iar războiul din cartea lui e pornit de americani împotriva Europei.
El, propriu-zis, nu e antiamerican, dar dacă subiectul aduce bani îl scrie şi izbuteşte să-l vîndă unei edituri celebre. Şi aşteptînd Adam banii de la editură, îşi aminteşte cum a fost prin Afganistan, unde s-a lipit de o jurnalistă americană. Şi se ceartă cu prietenii lui din Londra. Astrid, jurnalista, îi trimite un mail să vină negreşit la ea în America. Şi cum el trebuie să semneze şi contractul pentru carte la New York, se duce să îmbine utilul cu plăcutul. Editorii îi spun că s-au răzgîndit şi nu-i mai dau avansul pe carte, pentru că nu mai vor să publice toate rahaturile, doar pentru că fac mişto de americani. Asta ar mai fi cum ar mai fi, dar ea, care mai şi stă undeva în fundul Americii, îl anunţă că de fapt i-a trimis un virus, nu o invitaţie. Nu tu bani, nu tu tipă, Adam se face din nou corespondent de front, în contul războiului care va începe în Irak, mai ales că descoperă că americanca lui e cam alcoolică şi face urît la băutură, ceea ce-i întoarce stomacul pe dos. La sfîrşit îl vedem împreună cu ea în drum spre Bassra, înainte de căderea lui Saddam, o dovadă că în materie de dragoste stomacul unui corespondent de război e mai tare decît al unui scriitor, chiar dacă e vorba de aceeaşi persoană. Autorul o fi ştiind ce spune, fiindcă a fost şi el jurnalist de front, dar spre deosebire de personajul său, s-a umplut de lire sterline cu cărţile lui. Cît despre roman, e bun şi dibaci adus din condei, dar nu atît încît să stai la coadă pentru el.
