A treia forță

V-ați săturat de urletul de diavol tasmanian al animalului politic ieșit năvalnic în campanie electorală pentru a apăra viitorul european al României? Simțiți cum vă ia peristaltismul intestinal cand îl vedeți pe președintele interimar dând lecții de democrație Europei? Vă intristează privirea rătăcită a premierului care își dă seama că s-a suit pe o gloabă legată de picioare la Bruxelles și nu pe un roib care mănâncă jar în Piața Victoriei? Atunci stingeți televizorul, trageți aer în piept și aruncați un ochi aici,  pentru că o dăm pe mondenități: august 1990, mare puci comunist în Rusia lui Gorby.

La Cotroceniul lui nea Nelu, unde scaunul președintelui încă mai ținea damful călduț al bucilor lui Ceaușescu, brontozauri pârliți de asteroid, hipopotami transpirați și rinoceri lânoși din stafful consilierilor prezidențiali închideau ușile masive ale sălilor regale. Și făceau asta deschizând sticlele de șampanie pentru a sărbători, feriți de priviri indiscrete, revenirea comunismului stalinist în Rusia.  Noroc cu Boris Yeltsin, care a băut tot și a trimis petrecăreții acasă, demonstrând cât de izolată era România atunci, cel puțin în plan informativ. 

Ceva mai încolo, sub privirile perverse ale guvernului Văcăroiu și ale tânărului SRI, fauna interlopă a clisurii Dunării “făcea embargoul” și arăta degetul strategilor NATO, alimentând cu carburant micile și obositele Yugo, inclusiv tancurile lui Milosevici. Chestiile astea, chiar dacă nu au cum să influențeze acum direct cursul leului, sau speranța de viață a românilor, ne arată câtă vocație europeană și Nord-Atlantică au cei care s-au instalat la putere din 1989 și până astăzi.  Au trecut 22 de ani, timp suficient ca mirosul puternic de transpirație amestecat cu țărână al băieților cu ochi albaștri, cu origine sănătoasă și cu dosar beton să fie acoperit de parfumuri și țoale scumpe. Pentru ei democrația, în numele căreia ne pune Barosso zilele astea să stăm în genunchi la colț, pe coji de nucă, este doar un termen afrodisiac care le face madularul ca parul, numai bun să penetreze masele în limuzină de mare fiță, inclusiv pe trecerea de pietoni. Ăsta e și motivul pentru care societatea civilă de la noi, legată de pat și făcută joagăr de Partid și de Servicii, s-a umplut de sculament. 

Un permanent pericol la adresa democrației noastre de rit securist este a treia forță, alternativa la sistemul politic bipolar rezultat din diviziunea celulară a hidrei comuniste. Cu partidele istorice distruse și cu un UDMR care a focalizat votul politic al minorității maghiare din România pe criterii strict etnice, inamicul public numărul unu rămâne societatea civilă, pentru că ea este creuzetul în care eclozează această materie nobilă. Fără teroarea poliției politice cetățenii au tupeu iar specia cea mai reacționară este particularul care are tendința să se organizeze în ONG-uri și – de ce nu? – în partide independente, incontrolabile și cu sex apeal la mase. Primele cărămizi la temelia asasinării societății civile românești a fost contracararea Proclamației de la Timișoara prin confecționarea în oglindă a Proclamației de la Podul Înalt. Adică exact principiul care a funcționat și pentru gazarea național-țărăniștilor, cărora le-au pus pe față chiloții Partidului Agrar. Exemple de acest gen sunt multe și nu ne pierdem acum vremea cu ele. Diversiunea clonelor și a inflației de idealuri strigate pe mai multe voci, pro sau contra, a fost anticoagulantul care nu a permis societății civile să cristalizeze natural mișcări, idealuri, lideri, inițiative pentru a alcătui o alternativă la clasa politică actuală. Același postulat a funcționat și la nivelul partidelor, unde tâlcul PRM-ului, PNG-ului și acum al PPDD-ului este al celui de al treilea iepure, ăla mai costeliv și mai murdar, după care fug papagalii care s-au prins de caterinca alternării la putere a celorlalți doi iepuri bine hrăniți. Să votezi de la un mandat la altul răul cel mai mic înseamnă în această conjuctură politică să alegi perpetuu unul dintre cei trei iepuri. Inteligent plasată, supapa de presiune a națiunii aduce mereu în țarc oile rătăcitoare. Și cred că numai o eventuală excludere a României din UE ar putea zădărnici destinul lui Dan Diaconescu de a fi coleg in Parlamentul European cu Gigi Becali și Corneliu Vadim Tudor. 

Evadarea din cotețul cu iepuri nu este posibilă decât prin alternativa dată de societatea civilă, alternativă care din păcate acum nu există, pentru că venero-sociologic vorbind, încă ne pișăm ținându-ne de gard. Probabil că am fi scurtat agonia României cu câțiva ani dacă nu am fi acordat girul voturilor noastre acestei democrații de laborator, intrând în grevă electorală. Oare ce ar fi zis atunci Barroso? Am fi făcut și noi ca polonezii lui Lech Walesa, care au scos televizoarele pe geam, cu ecranul spre stradă, când generalul Jaruzelsky citea în direct declararea legii marțiale. Din păcate solidaritatea socială este la noi ușor de spulberat cu un pix, o pungă, un kil de ulei și o șapcă, așa că mai avem de așteptat. Vom merge din nou să votăm răul cel mai mic, conștienți că arhitectura politică ce ne-a fost impusă în toți acești ani a început să intre în putrefacție. PDL, UDMR și USL au ajuns la capăt de drum. Nu se mai pot reinventa, nu mai nimic nou de spus.  

Indiferent dacă după referendum va mai fi sau nu Băse la Cotroceni, există posibilitatea ca după marea răfuială această clasă politică tarată, din care Băsescu face parte în mod organic, să nu mai aibă la îndemână pentru electorat decât circ. Lipsa pâinii, în contextul în care europenii ne închid prăvălia în nas – și nu ar fi prima oară – nu lasă politicienilor români decât calea alunecoasă spre dictatură, izolare și în cele din urma reintrarea în zona gri de unde am venit. Și va fi de data aceasta rândul sârbilor „să facă embargoul” în Clisura Dunării. Iar dictatura despre care tot vorbim fără să credem cu adevărat în ea, este posibil să fie deja în pragul casei. Pentru că și în 1947 dictatura nu se simțea acolo jos, în mulțimea venită pe la mitingurile populare din Piața Palatului. Ea frângea în surdină destinele liderilor politici și militari, ale elitelor în general, departe de ochii beliți ai vulgului. Au trecut doi – trei ani de democrație populară și au murit prin temnițe mulți ambasadori, prim-miniștri, miniștri, președinți de partide și parlamentari. Abia dupa aceea duba Securității a început să plimbe spre Canal, Sighet ori Pitești și pulimea care a fluierat în biserica tătucului Stalin, fie ei artiști cosmopoliti, ziariști slobozi la gură, ori țărani încăpățânați, cu frică de Dumnezeu. Si daca n-ar fi sângele de pe săbii și pumnale ai zice ca e blat, că fac toata nebunia asta pentru a convinge Vestul că nu ne merităm locul la masa europenilor.  Ar putea fi încercarea de legitimare a gestului de a deschide din nou șampaniile, așa cum i-a surprins conjuctura geo-politica mondială atunci, la început, când se pregăteau să ne târască prin vizuinele Asiei pentru a ne inghiți lent, precum un șarpe boa cu șapcă de NKVD-ist.