Greu deosebești cărțile de non-ficțiune ale lui Stelian Tănase de romanele pe care le scrie după 1990. Investigatorul prin istorie îi oferă materie primă și adeseori personaje romancierului, iar romancierul, duh epic și imaginație investigatorului. În Zvonuri despre sfîrșitul lumii, acest non-ficțional roman-fluviu, protagonist e Bucureștiul, personajul colectiv care apare în mai toate cărțile lui Stelian Tănase. Cronica sau romanul cu acest titlu începe cu aventura punerii în scenă a piesei lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, în 1944, la Teatrul Alhambra, în timpul regimului Antonescu, și se încheie în ziua înmormîntării lui Stalin, cînd, constată romancierul în propoziția finală: „Singura certitudine a fost în acele zile că Apocalipsul se amînă“.
Ca să fie jucată Steaua fără nume, piesa evreului Sebastian, în pofida legilor antisemite care prevedeau grele pedepse cu închisoarea, a fost inventat un autor, Victor Mincu din Brăila. Cum însă secretul era pe cale de a fi descoperit, avocatul Ștefan Enescu, vecin de bloc cu actorii Nora Piacentini și Mircea Șeptilici, autorii „complotului“, se declară autorul piesei și în ziua premierei primește aplauzele publicului la scenă deschisă. O farsă impecabilă. Dar o farsă care se putea termina rău pentru toți participanții, începînd cu Sebastian. Nu mult după aceea, Krasnaia Armia intră zdrențăroasă, pe tancuri, în București. Întîmpinat de puținii comuniști din România și de o mulțime de gură-cască, soldatul sovietic se pune apoi pe jaf, violează femei de toate vîrstele, îi împușcă pe cei ce nu voiau să-i dea ceasurile, portofelele, paltoanele și pantofii, în timp ce ziarele Scînteia și România liberă publicau ode eliberatorilor și generalissimului Stalin. Atmosfera orașului se schimbă radical; din relaxată devine apăsătoare, cenzura mareșalului Antonescu e înlocuită de cenzura comunistă, încît, după o scurtă perioadă de libertate, ziarelor care nu se dăduseră de partea comuniștilor li se pune căluș. Din rubricile de fapte diverse ale publicațiilor, din rapoartele diplomaților și mai ales din jurnalele intime publicate după 1989, Stelian Tănase reface atmosfera vremii.
Într-un stil pișicher, de o picantă oralitate, cu tonul cinic al bucureșteanului pățit, S.T. povestește întîmplările Bucureștiului cu un suflu balzacian, fără a uita de Momentele lui Caragiale tatăl și de sictirul de boier pîrît și rîios al fiului, Mateiu. Romancierul le taxează naivitățile localnicilor care trag nădejde că americanii își vor aduce aminte de ei și-i vor izgoni pe ruși, dar o face cu ascunsa simpatie a celui ce nu uită de iluziile pe care și le-a fabricat ca să reziste totalitarismului.
Autorul intervine des în text, în nume propriu, fie pentru a corecta prostii sau minciuni ale istoricilor care au scris despre acea perioadă, fie pentru a-l apăra pe Winston Churchill de acuzația bucureștenilor că a vîndut România lui Stalin. (La Moscova, nu la Ialta, precizează Tănase.) Ce mai putea vinde Churchill cînd armatele lui Stalin ocupaseră țara? se întreabă S.T. Ceva-ceva însă rămîne, monstruoasa operațiune a împărțirii sferelor de influență cu Stalin, la care s-a pretat beat tot mai complexatul premier britanic, altfel bun de gură.
Se perindă prin carte făcătorii politicii – unii, ca democrații Iuliu Maniu sau Ion Mihalache, deveniți victime ale comuniștilor, alții, comuniști de frunte, ca Ana Pauker, trecuți pe linie moartă sau uciși în pușcărie, ca Lucrețiu Pătrășcanu. Nu lipsesc scriitorii. Sadoveanu, Călinescu, Zaharia Stancu și alții care au sărit în barca noului regim, răsplătiți cu bani și cu funcții și care scriu la ziar spre preamărirea Puterii. Nici actorii nu lipsesc, monștrii sacri care au acceptat să joace în farsa sinistră a noului regim, de frică, din convingere, din oportunism ori din combinarea celor pomenite. Apare și Sergiu Malagamba, bateristul care a făcut o lună de lagăr în 1941din cauza vestimentației sale cu care „sfida“ patria intrată în război. Iluzionistului Iosefini i se atribuie miraculoasa vindecare a unei actrițe care încercase să se sinucidă cu somnifere.
Și nenumărați alții. Bogați care se sinucid, prostituate asasinate din amor, bandiți celebri deveniți comisari de poliție din ordinul foștilor pușcăriași politici, „doftaniștii“, cum le spune Tănase, care au ajuns conducătorii României din ordinul lui Stalin. Printre ei bucureștenii tot mai posomorîți, dar care, naivi sau din instinct de supraviețuire, continuă să spere, chiar dacă nici ei nu prea știu în ce.
Zvonuri despre sfîrșitul lumii, te acaparează ca un thriller, te stîrnește ca un pamflet, îți contrariază părerile călduțe, ca dezvăluirile din ziare, te face să rîzi ca la comédii și îți excită glandele lacrimale ca la tragedii. În patru cuvinte și trei semne de exclamare: un roman de neuitat!!!
Stelian Tănase, Zvonuri despre sfîrșitul lumii, București, 1944-1953, Editura Corint, 2023.
