De fiecare dată cînd mă duc la dentist îmi aduc aminte de doctorul Paul Orleanu și de vorbele lui. Nu i-am fost pacient, dar prin 1988, în grădina Casei Scriitorilor, mi-a prezis că voi avea necazuri cu dinții mei din față, care pe atunci erau întregi și păreau de încredere. Era el profesor la Stomatologie, dar prezicerea asta mi s-a părut ca povestea cu osul de dinozaur, de la care pornind poți reconstitui tot animalul dispărut de sute de mii de ani.
Orleanu, tip cu umor, mi-a spus că nu mi se vor toci decît dinții de sus și mi-a explicat de ce. Avea să mi se tragă de la masticație și de la felul în care strîngeam din dinți cînd înghițeam. Dar nu foarte repede – pe la 60 de ani. Atunci n-aveam decît vreo 33, așa că nu m-am îngrijorat. De fapt, nici nu l-am crezut. Mi-am amintit de vorbele lui cînd a trebuit să mă duc la stomatolog pentru reparații capitale, îmcepînd de la dinții din față.
Orleanu se apropia de 50 de ani. Bărbat arătos, de o blîndă seninătate, avea replică și, mai ales, îi lipseau ambițiile de scriitor. Însă citea cu plăcere și se simțea bine printre scriitori. Cu Eugen Suciu era prieten apropiat. Paul n-avea o relație strînsă cu băutura, așa că venea la Casa Scriitorilor cu sticlele de tărie pe care le primea de la pacienții recunoscători pentru mîna lui ușoară. Orleanu avea o pușcă de vînătoare. Nu știu dacă ieșea cu ea „pe teren”, căci cîine de vînătoare parcă nu-și luase.
Pe atunci, dacă te dureau dinții, confrații te sfătuiau să te duci la Paul. El îl reparase pe Virgil Mazilescu, de la care nu acceptase plicul foșnitor al recunoștinței, ba chiar îi dăduse mai tîrziu un împrumut nerambursabil de cîteva mii de lei. Cei care stătuseră pe scaunul din cabinetul lui mi-l lăudau pe Orleanu, pe care-l bănuiau că are însușiri de hipnotizator, căci prea nu-i durea cînd le vîra freza în măsele.
În noaptea de 22 decembrie 1989, cînd se trăgea pe străzi, în București, Paul Orleanu a ieșit din casă cu arma lui de vînătoare, ca să apere revoluția. Nu se știe cine l-a împușcat, după trei zile a fost recunoscut la Morgă. Fusese rănit în artera femurală, așa că probabil și-a dat seama, în noaptea aceea, că moare cu zile. Într-una din cele cîteva zile cît nu s-a știut nimic de soarta lui Orleanu, studenții de la Stomatologie l-au ales decan cu o covîrșitoare majoritate. Așa că au făcut din nou alegeri. Iar scriitorii care nu s-ar fi lăsat decît pe mîna ușoară, de presupus hipnotizator, a lui Paul regretă și azi că nu s-au dus la el la cabinet, căci Orleanu, chiar dacă nu scria, era de-ai noștri.
Frumos! Măcar așa ne mai aducem aminte de adevărații oameni din țara asta!