Cu criticul literar și traducătorul Adina Dinițoiu, pe care o citiți în Observator cultural și pe platforma Literomania, despre școală, toamnă, decadență și nostalgie, despre lume și, pe scurt, despre o carte pe care n-are de gînd s-o citească, în ciuda reclamei care a precedat-o pe toate drumurile.
Cristian Teodorescu: Ce-ți amintești mai întîi din prima ta zi de școală?
Adina Dinițoiu: Îmi amintesc mai ales emoția, apoi mirosul pupitrelor de lemn (era în anii ’80), pe care se găseau cîte o floare și abecedarul (dacă memoria nu mă înșală). Mi se părea o situație, o realitate absolut nouă, diferită de ceea ce știam. Mai țin minte că starea aceea specială (s-a repetat și în anii următori, în școala primară) nu dura mult, fiindcă nu se făceau ore propriu-zise în prima zi de școală și ne întorceam destul de repede acasă, la ritmul banal al vieții.
C.T.: O mai ții minte pe doamna de română din gimnaziu?
A.D.: Sigur că da – se numea Anca Chira, o profesoară tînără de care m-am atașat (mergeam acasă la ea să împrumut cărți și să fac pregătire pentru viitoare olimpiade), dar care a plecat, la un moment dat, din școală și din țară (împreună cu soțul ei, era după ’90; am păstrat cu grijă cărțile pe care mi le-a lăsat în dar). Însă aș vrea să adaug că cel mai bine o țin minte pe profesoara de română din liceu (care mi-a fost și dirigintă, la Școala Normală), Iosefina Tulai – cea care mi-a marcat cu adevărat parcursul literar (m-am pregătit cu ea pentru olimpiadele naționale toată perioada liceului, am obținut premiile I și II la fazele naționale ale Școlilor Normale). Îi datorez mult din pasiunea mea pentru literatură (era pasionată, de pildă, de Arca lui Noe și în general de cărțile lui Nicolae Manolescu, dar și de Istoria… lui Călinescu), fiindcă o asemenea întîlnire (intelectuală și afectivă) între un/o elev(ă) și un/o profesor/profesoară are un rol decisiv în alegerea unui drum.
C.T.: Există cărți de citit mai ales toamna? Eu am una, Craii de Curtea Veche, cu ploile înserărilor întristătoare din București.
A.D.: Da, cred că există. Cu siguranță, Craii de Curtea Veche e una dintre ele și pentru mine (am o ediție elegantă, cu ilustrații de Vasile Kazar și desen de Mateiu Caragiale pe copertă, apărută la Editura Paideia, în 1991). Toamna e anotimpul meu preferat, e anotimpul somptuos (prin culori, arome, gusturi) și decadent, deci anotimpul prin excelență al Crailor de Curtea Veche. Toamna e anotimpul ideal în spațiul urban – și mai ales în București, unde verile au devenit deja insuportabile. Și mai am o „teorie“ personală, anume că balcanismul nostru – al culturii noastre – rimează atît de bine cu sezonul autumnal: l-aș numi pe Mateiu Caragiale, dar și pe Ștefan Agopian (cu Manualul întâmplărilor, Tache de catifea etc.) –, autori de citit toamna (poate și pe romancierul G. Călinescu însuși). Anii trecuți am citit – în zilele ploioase de toamnă – povestiri cu Sherlock Holmes (climatul londonez, vestimentația british sînt de-a dreptul autumnale). Iar anul acesta, am deschis sezonul de toamnă al revistei (online) Literomania cu două „sonatine“ de Radu Cosașu: ideea de „sonatină“, ludică și sentimentală, ba chiar melancolică, mi se pare potrivită toamnei, drept care recomand Sonatinele lui Cosașu (mici pastile literar-muzicale, la jumătatea drumului dintre (auto)ficțiune și eseu), apărute inițial la Cartea Românească, în 1987. Într-un alt registru, mai sumbru, dar tot melancolic, balcanic și autumnal (cu multă ploaie), este romanul Generalul armatei moarte al lui Ismail Kadare, pe care-l recomand, de asemeni.
C.T.: „Dar unde sînt zăpezile de altădată?“ Să fi avut Villon o premoniție a încălzirii globale?
A.D.: Cine știe? Noi interpretăm mereu, conform tradiției, acest vers ca pe un semn al nostalgiei, al regretului pentru lucrurile trecute. Dar, pe de altă parte, încălzirea globală nu e recunoscută nici astăzi, la noi, de toată lumea – chiar și după această teribilă vară bucureșteană, cu temperaturi record. Am văzut cu uimire atitudini de respingere a încălzirii globale venind din partea unor oameni cultivați care, spre deosebire de Villon, considerau că verile de acum sînt la fel cu acelea din copilăria lor…
Sentimentul meu e că lumea se schimbă radical (și fără menajamente), nu numai clima. Pentru noi, cei aflați la mijlocul vieții, noi cei între lumi, între comunism și capitalism, între cărți pe hîrtie și cărți electronice etc., e cel mai complicat să ne adaptăm. Trebuie să mergem înainte și să privim trecutul ca pe un loc nostalgic, frumos prin lentila amintirii, dar la care nu te mai poți întoarce. Extinzînd perspectiva, România însăși e o țară conservatoare și inerțială, cu tentații paseiste, ca orice cultură mică, aflată la periferie. Dar imitația, vorba lui Lovinescu (și Uniunea Europeană!), cred că o va ține în pas cu rîndul lumii.
C.T.: Ce-o fi vrut să zică Arghezi cu „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte“?
A.D.: Toamna e decadentă – o estetă – și tocmai prin asta îmblînzește pentru noi perspectiva îmbătrînirii și a morții. Poeții cred că o zic cel mai bine (Arghezi, Nichita Stănescu, Bacovia, dar și alții). Toamna face declinul voluptuos. Eu, una, cu cît înaintez în vîrstă, cu atît savurez mai mult zilele autumnale.
C.T.: Pe mine, așa-zisele „perle“ de la examene ale elevilor mă întristează. Ce-i de rîs în aceste probe de eșec al școlarizării?
A.D.: Și pe mine mă întristează, probabil că nu am suficient umor pentru țara asta „tristă, plină de humor“, vorba clasicului poet. Atîta s-a spus și scris despre învățămîntul românesc – dar măsuri coerente și concrete nu s-au luat cu adevărat. Ele presupun voință, perseverență, o viziune limpede (ca să nu zic luminată) la nivelul de sus al instituțiilor. Ne scăldăm în aceleași clișee de analiză a textului, la școală, în aceleași programe învechite cu idei învățate de-a gata și prin urmare ușor de amestecat și de încurcat – cu ajutorul copy-paste-ului de pe Internet. Cît despre elevi – ei aparțin deja unei lumi noi, a online-ului, a tehnologiei digitale, la care învățămîntul cu greu se adaptează, și le înțeleg lipsa de motivație în a se conforma programelor învechite ale școlii. Trebuie găsite căi noi, de mijloc.
C.T.: Să fie oare îndelung anunțata carte a lui Nicolae Ciucă cea mai așteptată apariție editorială a anului?
A.D.: E un slogan pur politic, bani (publici) risipiți inutil. Îmi lasă un gust amar, ca mai tot ce se întîmplă, de ceva vreme, în spațiul nostru public. Dar ce să-i faci, „țară tristă, plină de humor…“, mai ales în politică.
Pentru mine, și cred că pentru mulți din lumea culturală, cea mai așteptată apariție editorială a anului este anunțatul (la Editura Polirom) Jurnal (1956-2013) al lui Paul Cornea, care mi-a fost profesor la Filologia bucureșteană și îndrumătorul tezei mele de doctorat consacrate scriitorului optzecist Mircea Nedelciu.
C.T.: Te bate gîndul să citești cartea lui Nicolae Ciucă și eventual s-o comentezi?
A.D.: Absolut deloc! Nu mi-a trecut prin cap așa ceva.
1.549 de vizualizări
Cat de frumos, elegant, placut auzului suna enunturile Dnei Adina Dinitoiu in contrast cu debilitatea, desantarea unor „formatori de opinii” in promovarea unei nulitati literare, maculatura de milioane de Euroi. Ce raspuns franc, sec, fata de o carte de care sa n-ai parte.
Aviz, luati aminte, deontologilor rares, sabin, ion, ionel, petre ……., ca v-a explodat slugarnicia si libidosenia in fata, apropo de Capra cu trei iezi.
Chapeau bas, dle Cr. Teodorescu.