ADRIAN LUSTIG: „Despre Manolescu, atît: vrednic este! De dispreț”

Inginerul de calculatoare care scrie proză, teatru și scenarii de film. Asta nu ca să trăiască din scris, ci fiindcă are nebunia scrisului. Adrian Lustig are succes ca om de afaceri, dar și ca scriitor. Mai nou a fost exclus de Nicolae Manolescu din USR.

Cristian Teodorescu: Cînd eram tineri, tu erai inginerul care scria proză umoristică. Apoi, după 1989, ai intrat în afaceri. De unde ți-a venit ideea asta?

Adrian Lustig: Scriam proză, mai exact romane, proză umoristică sună un pic peiorativ, deși e foarte greu de scris. De altfel, în cea mai serioasă carte de critică literară despre optzeciști, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, scrisă de regretatul Radu G, Țeposu, locul meu în ierarhia prozatorilor e bine stabilit, dar eu nu mă omor după ierarhii. Cum ar veni, mai încet cu ierarhiile pe scări cînd nu există criterii. Dacă ar fi după numărul exemplarelor vîndute, eu am avut un roman la Editura Eminescu, apărut în aprilie 1990 – oprit pînă atunci de cenzură –, care s-a vîndut în 100.000 de exemplare, în două săptămîni. Se mai poate lăuda cineva cu un astfel de record după 1990? E acesta un criteriu de ierarhizare? Nu cred. Acum la modă e criteriul: cartea lui nea cutare a fost tradusă în toate limbile pămîntului și în moldovenească. Dacă mai e cineva care nu știe cine finanțează aceste traduceri și cine (nu) cumpără cărțile traduse, îi recomand să citească autodenunțul autoironic al lui Mircea Cărtărescu Frumoasele străine. Și acum, după ce mi-am mai făcut cîțiva dușmani, să-ți răspund la întrebare. Am intrat în afaceri pentru că am constatat că toți cei care intraseră în afaceri înaintea mea aveau un IQ mai mic ca mine, pe măsuratelea. Am luat-o ca pe o partidă de poker: joc cît am bani și, dacă îi pierd pe toți, plec în America și mă angajez ca inginer de software – poate că acum aș fi avut și mai mulți bani. Precizez că am un doctorat în calculatoare luat înainte de 1990, cînd se dădeau maximum două doctorate pe an în acest domeniu. La data susținerii tezei, am fost cel mai tînăr doctor în calculatoare al Politehnicii bucureștene. Acum mi-e rușine să mai spun că sînt doctor în calculatoare ca să nu fiu coleg de titlu cu un fost ministru al Educației, dovedit plagiator. Am avut și noroc: mi-am făcut rapid o editură și am publicat un alt roman pe care mi-l oprise cenzura: 56.000 de exemplare, tiraj vîndut integral. Banii ăștia au fost capitalul meu de lucru. Pe lîngă IQ.

C.T.: Ce-ți mai spune azi Cartierul Primăverii?

A.L.: Cartierul copilăriei și adolescenței mele a rămas neschimbat: patru magazine Mega Image, opt cafenele și șaisprezece restaurante. Pînă și eu mi-am manifestat recunoștința față de el construind două blocuri. Cînd eram copil, am jucat fotbal pe toate străzile din cartier. Locul pe care s-a construit turnul televiziunii era un maidan uriaș, raiul pe pămînt pentru noi după ore. M-am gîndit, la un moment dat, să scriu o carte despre Primăverii înainte de ‘89, în stilul romanului lui F. Scott Fitzgerald Blîndețea nopții: în locul anilor nebuni ai Americii dinaintea marii crize, anii nebuni ai comunismului ceaușist dinaintea imploziei. I-am cunoscut pe toți mai-marii zilei și pe copiii lor și aș putea spune povestea veridică a acelor timpuri, nu relatări frustrate gen Volodea Tismăneanu, care era un no name pe vremea aia (ceea ce a și rămas, singura lui consecvență). N-o scriu, încă, din pudoare: multe dintre personaje trăiesc încă. Cu cît amîn, mi-e frică să nu uit amănunte și să nu încep să inventez.

C.T.: Ești unul dintre criticii securiștilor care au intrat în afaceri și ai cadrelor din PCR care au apucat pe acest drum. De ce?

A.L.: Pentru că noi, toți ceilalți, am pornit cu handicap față de ei: ei aveau în spate băncile, aveau contactele externe și, în primul rînd, aveau toate informațiile. Și cînd l-am mai văzut la televizor pe Dan Marțian – oribilul fost șef al pionierilor, ajuns președintele Camerei Deputaților – făcîndu-și cruci peste cruci în balconul Patriarhiei, la prima Înviere transmisă în direct, mi-am zis: asta e învierea PCR-ului. Ajunge!

C.T.: Ai scris despre poker, s-ar zice că te pricepi la acest joc. Totuși, cum se face că mai mult pierzi decît cîștigi?

A.L.: Pierd la pokerul cu cărți de joc, nu la pokerul cu viața. Eu joc poker cu prietenii nu ca să cîștig, doar ca să socializez. E o destresare extraordinară – atît timp cît nu pierzi prea mult; de la o anumită sumă în sus, devine stresant. Mi-amintesc că m-ai chibițat odată, la vila scriitorilor de la Neptun, la o partidă de poker cu Ștefan Bănulescu, Florin Iaru și Jean Grosu, traducătorul lui Hasek, masă de ludici. Evident, Jean Grosu ne-a luat toți banii. Morala: să nu te așezi niciodată la masa de joc cu un vorbitor de cehă: știe ceva ce tu nu știi. A doua zi, i-ai spus soției mele: dacă Adrian își face afacerile așa cum joacă poker, nu-l văd bine. Te-ai înșelat. Iar experiența de la poker m-a făcut să scriu – la sugestia lui Radu Beligan – piesa Poker, care e cea mai longevivă piesă scrisă de un dramaturg roman contemporan: peste 200 de reprezentații la Teatrul de Comedie, cu sala sold-out, still running. Dacă mai e cineva care n-a văzut-o, în februarie se va da la Teatrul Național de Televiziune, pe TVR2.

C.T.: Cum e să fii și om de afaceri căruia îi merge bine, și autor de succes, ca dramaturg, scenarist și prozator?

A.L.: Omul de afaceri sprijină, material, succesul autorului, iar autorul sprijină, eteric, nevoia de glorie a omului de afaceri. Dar nu prea mai sînt om de afaceri: am obosit și mi-ajunge. Mai țin activă o firmă pentru cei cîțiva inconștienți care au plecat odată cu mine de la stat ca să lucreze în mediul privat: o voi ține activă pînă cînd ultimul dintre ei va ieși la pensie. Deși merg în fiecare zi la birou, ca să n-am motive să mă dau afară, mă ocup mai mult cu de-ale scrisului.

C.T.: Te complexează doamna ta, Eugenia Vodă?

A.L.: Pas.

C.T.: Ce ți-a trebuit să te bagi în grupul reformiștilor din Uniunea Scriitorilor?

A.L.: Urăsc samavolnicia și îmi pierd cumpătul de cîte ori aud de o nedreptate sfruntată. Disidenții se împart în două categorii, unanim acceptate: curajoșii și nebunii. Eu nu fac parte din nici una din aceste categorii. Fac parte din disidenții necategorisibili: cei care n-au ce pierde. Manolescu își conduce uniunea ca pe o feudă proprie. 2.600 de scriitori sînt iobagii lui pentru că în pixul lui stă pensia specială pe care o pot primi ca membri ai uniunii. Îi înțeleg de ce se lasă umiliți de liderul suprem: pentru ei pensia specială e o chestiune de viață și de moarte, au copii, au rate, au de plătit întreținerea – unii, chiar și pensii alimentare, ca Manolescu însuși. Eu îmi permit să fiu disident pentru că n-am nevoie de pensia lui Manolescu dată din bani publici. Dar nu va bate judecătorul cu ciocanul în masă de trei ori cînd va tranșa a cui e uniunea – a scriitorilor sau a lui Manolescu –, și toți cei 2.600 se vor lepăda de liderul suprem. Abia atunci va deveni și Manolescu disident, dacă înainte de 1990 n-a avut curaj. Acum, cînd m-a exmatriculat din uniunea lui proprietate personală – nimic nou sub soare ca un Apolzan să execute un Lustig –, am citit statutul ca să văd cu ce drept. Cu ocazia asta am verificat și dacă, față de statutul nostru din 1990, s-a introdus un articol care să stipuleze că un președinte care își ia a treia soție are dreptul și la al treilea mandat. Nu s-a introdus sau nu l-am descoperit eu. Lui Manolescu, care pare ales pe viață – mai există încă destule adolescente sau studente care stau la coadă să debuteze –, nu-i mai rămîne decît să pună la vot în consiliul lui – după modelul liderului suprem nord-coreean – o decizie ca toți scriitorii să se tundă ca el. Propunerea va fi, sigur, votată în unanimitate de mărturisitorii lui Niki. Și – ca să nu-și piardă pensia specială – mulți se vor și tunde. În concluzie, despre Manolescu, atît: vrednic este! De dispreț.

C.T.: La ce scrii acum?

A.L.: Deocamdată nu scriu nimic pentru că am patru proiecte pe texte deja scrise pe care trebuie să le duc la bun sfîrșit. O piesă – comedie, evident – care sper să aibă aceeași longevitate ca Poker, un film de televiziune și două filme de lungmetraj, ambele în regia lui Horațiu Mălăele. Unul va fi filmat în întregime în Italia și va fi vorbit în engleză și italiană, celălalt va fi filmat parțial la New York, parțial în România. După ce le termin, o să reiau lucrul la Romanul cinematografic, care, spre deosebire de Romanul teatral al lui Bulgakov, va fi cu nume reale – am auzit c-ar fi murit Stalin. Să-l anunțe cineva și pe Manolescu. Dacă are curaj.