Prozator, dramaturg, scenarist de film și om de afaceri, Adrian Lustig a reușit cu brio în toate aceste îndeletniciri. De curînd s-au încheiat filmările la Circul Matteo, după scenariul său, prima producție de acest gen a TVR, după douăzeci de ani.
Cristian Teodorescu: Ce mai înseamnă azi un film pentru TVR, că tot ai făcut, de curînd, unul?
Adrian Lustig: Pentru TVR a însemnat încercarea de a produce din nou – după circa douăzeci de ani – un film de televiziune, făcut după toate regulile industriei cinematografice. În ciuda percepției generale, în TVR, totuși, dintre nenumărații angajați, aproximativ 20% sînt profesioniști cu care se poate lucra bine. Cu două condiții: să știi ce să le ceri și să le placă proiectul. Deși, pe durata filmărilor, mi-a venit, de cîteva ori, să mă arunc de pe turnul televiziunii, aș repeta oricînd experiența. Și chiar am s-o fac în curînd cu un nou film de televiziune. Chiar cred că TVR poate produce filme și seriale de calitate, numai să-și propună.
C.T.: Dar unde ți-aș putea vedea filmul la TVR, pe ce canal adică, fiindcă mai nou pe TVR 1 apar alte alea.
A.L.: Asta e într-adevăr o mare problemă: TVR 1 devenind canal de știri, producțiile Casei de Producție a TVR au fost ostracizate pe TVR 3, canal de care mulți nici nu știu că există. Publicul era obișnuit cu TVR 1 canal generalist, pe care se difuzau producțiile premium ale TVR: teatru, filme, emisiuni de varietăți. Revenind la întrebarea ta: o să poți să vezi filmul meu cînd TVR 1 va redeveni canal generalist ca BBC 1, TG UNO, TF1 și alte canale care au în coadă un 1, din țări de la vest de noi.
C.T.: Nu-ți cer să-mi povestești filmul, dar orișicît, ce vrei cu el?
A.L.: Acum nu mai vreau nimic cu el – cum se consola și Edith Piaf: C’est payé, balayé, oublié, je me fous du passé… Dar cînd am scris scenariul filmului Circul Matteo, am vrut să spun o poveste care să-i facă pe telespectatori să-și descrețească frunțile, să-și descleșteze fălcile și să uite de prezent. Am ales lumea circului pentru că toți am fost, cîndva, copii – unii am și rămas – și n-am uitat magia din arenă. Sînt scenariști care scriu pentru cei care de-abia așteaptă să fie dați pe spate. Eu sînt mai modest (glumesc) și scriu pentru oamenii normali.
C.T.: Pe vremuri, autorul scenariului era un tip care încurca distribuția cu ideile sale, fiindcă filmul nu mai era treaba lui. Tot așa e și acum?
A.L.: În principiu, filmul e al regizorului, iar în America – al producătorului. Din momentul în care scenaristul și-a luat banii pe scenariu – de obicei, înainte de prima zi de filmare –, nu mai are dreptul la păreri decît dacă i le cere regizorul sau producătorul. Eu sînt într-o situație privilegiată: scriu scenarii pentru regizorii cu care sînt prieten și, mai nou, sînt și producătorul filmelor mele. Așa că eu îmi cer tot timpul părerea. Actorii din distribuție n-au cum să fie încurcați de scenarist decît în măsura în care acesta scrie niște replici care zgîrie pelicula.
C.T.: Cum te simți ca exmatriculat de N. Manolescu din uniunea pe care o conduce încă?
A.L.: Despre Manolescu et ejusdem farinae, numai de rău. Am auzit că a fost reales la al enșpelea congres. Și, împreună cu el, careul de valeți no name, toți îndestulați cu indemnizații de merit ca să cînte la trompetă.
Bine, nu chiar toți sînt no name. Unul e chiar celebru de cînd a fost hăruit cu mir în plenul Parlamentului. Altul a fost miruit în (cu) numele tatălui său personal. Singurul de care n-am auzit în viața mea este unu’ Chifu, care nu știu ce scrie – cred că nici el nu știe pentru că-i e jenă să citească maculatura care-i poartă numele –, dar care are exclusivitate la premiile ghidonate de Nichi. Uniunea asta a lui chiar a ajuns o afacere de familie: am văzut că directorul economic și directorul administrativ poartă același nume: Pahonțu. Să fie ceva rudă cu…? Asta ar explica multe… Îi deplîng pe săracii (oare) duo Pahonțu: cum o fi cînd ajung amîndoi acasă și să n-au ce-și povesti – nou – de la slujbă? Sper că Nichi le dă la salariu un spor de anosteală. Că nu dă de la el.
Revenind la întrebarea ta: Manolescu nu mă poate exmatricula dintr-o uniune care nu există, chiar dacă am văzut că acum comisia de excluderi are 3 (trei) rezerve ca să poată lucra în trei schimburi dacă se pune de-o revoltă. N-o să se pună cît trăiește Manolescu. Și după ce-o să… (era să zic să treacă la cele veșnice, dar Nichi e, deja, veșnic), ce rost ar mai avea revolta? Că doar nu l-or alege pe Chifu…
C.T.: Mai joci poker?
A.L.: Nu prea, spre disperarea prietenilor care contau pe mine, fiind un contribuabil model, care-și plătea cu regularitatea taxa pe ghinion. Ca să dau un citat din mine, din piesa Poker (cea mai longevivă piesa românească de după 1989): “De fapt, de ce jucăm noi poker? Ca să vedem cum mai stăm cu norocul. Fiecare dintre noi poate cîștiga în timpul ăsta mult mai mulți bani”.
Unii socializează la un șpriț cu orele, alții socializează în Piața Victoriei cu săptămînile, cîțiva socializează în Costa Rica cu anii (wishful thinking), eu de ce n-aș fi socializat cu niște oameni care iubesc cărțile? Cu chenar și din pachet sigilat, dacă era posibil. Problema cu pokerul apare cînd începi să joci ca să cîștigi bani: atunci plăcerea devine patimă. De ce nu prea mai joc? Zău dacă mă-nțeleg!
C.T.: Ești om de afaceri, prozator, dramaturg. La un caz de ceva, la ce ai renunța?
A.L.: Cazul de ceva a avut loc și am renunțat la afaceri. Ca să fiu mai exact, au renunțat ele la mine. M-au văzut băiat finuț și mi-au zis: ți-ai făcut plinul, mai lasă-i și pe alții! Sau măcar asta am înțeles eu din semnele pe care mi le-a dat piața: piața de afaceri, nu Piața Victoriei. La scris n-aș renunța în nici un caz, poate doar dacă și-ar pune mintea cu mine bestia de Alzheimer. Nimic nu se poate compara cu satisfacția de-a fi aplaudat de o sală de teatru în picioare – la Paris, nu la București, unde publicul aplaudă în picioare la sfîrșit indiferent de calitatea spectacolului ca să-și scoată banii dați pe bilet. Și cînd ți se întîmplă asta în 65 de seri la rînd (ziua de relache fiind compensată de două spectacole duminica), e mai ceva decît să-ți intre o chintă royală – pentru că ți se întîmplă mai rar. Dar, evident, poți trăi din scris doar dacă intri în cheagul strîns din afaceri. Sau dacă ești vegan.
C.T.: Faci un nou scenariu de film, ce actori ți-ai dori în distribuție?
A.L.: Fac un nou film, tot cu Horațiu Mălăele regizor – Luca. Pentru prima oară, am scris un film noir, gen care ar putea părea un contre-emploi pentru mine și pentru Horațiu, dedulciți la deliciile comediei. Dar nu există gen pe care să nu merite să-l încerci, în afara genului plicticos, care a consacrat deja prea mulți regizori români.
Actorii pe care mi-i doresc în distribuție o să-i și am: n-am auzit de vreun actor român care să refuze un rol într-un film regizat de Horațiu. Și plătit – la zi – de mine.
C.T.: Cum te simți în țărișoara noastră la Centenar?
A.L.: Eu, unul, mă simt bine în țărișoara noastră care a devenit tot mai veselă de cînd i-a secat umorul. Dar eu sînt un caz nefericit: nu pot fi dat de exemplu. Eu mă simt bine pentru că găsesc zilnic ceva inutil de făcut, găsesc zilnic motive de rîs – e suficient să deschid televizorul la știri – și, mai ales, aud zilnic limba română – afrodiziacul scriitorului. Și, să nu uit: n-am cont pe Facebook. Am zeci de motive să mă simt bine aici și nu mi-a trecut niciodată prin minte să plec.
Dacă mă simt mai altfel în anul Centenarului? Nu: unde-a mers mia (de fapt, două mii) merge și suta!
Bravo dle Adrian Lustig! Un loc pe roata a fost singura mea modalitate de a vedea lumea (Italia) in anii liceului si tare a fost placuta. Si, din nou, multumesc dlui Cristian Teodorescu pentru interlocutorii alesi.