Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Aerul, ultima frontieră

Zoom Aerul, ultima frontieră

Se pare că trăim nişte zile ale recordurilor. Voi trece lejer peste recordurile de penibil de pe la noi (PNL şi Becali, Marga şi caloriferul, Monica Iacob-Ridzi şi PP-DD) şi sar direct la alea cu adevărat importante, tot vreo trei. Stabilite de austriacul Felix Baumgartner duminică seară, în direct. Pe Sport 1, că televizunile de ştiri aveau chestii mult mai importante de discutat.

Aaa, pînă la recordurile fizice pe care le-a depăşit austriacul, unul virtual despre care se vorbeşte mai puţin: peste opt milioane de oameni i-au urmărit saltul live, pe YouTube.
Pe bune şi în lumea reală, Felix Baumgartner a bătut trei recorduri mondiale: cel mai înalt zbor cu un balon cu heliu (39.045 metri), cea mai înaltă cădere liberă (tot de acolo, cine ar fi ghicit?) şi cea mai mare viteză atinsă de un om în afara unui avion: 1.342,8 km/h (adică Mach 1,24, Mach 1 fiind viteza sunetului). Recordul pentru cea mai lungă cădere liberă îi rămîne, în continuare, colonelului Joe Kittinger, care în 1960 a sărit de la 31 km şi a căzut liber pentru 4 minute şi 36 secunde.

Aşadar, supraomul ăsta a depăşit aşa, de capul lui, viteza sunetului, exact la 65 de ani de cînd Chuck Yeager o depăşea pentru prima dată, însă într-un avion cu reacţie.
Dar să ajungem puţin şi la fizica din spatele recordurilor. Asupra unui corp aflat în cădere prin aer se exercită două forţe: cea gravitaţională, constantă, şi forţa de frecare, proporţională cu pătratul vitezei, deci în creştere. Asta pînă cînd ultima devine egala celeilalte, se atinge un echilibru şi corpul ajunge să cadă la o viteză constantă, căreia i se şi spune terminal velocity. Drept care, la un salt obişnuit şi într-o cădere „cu burta-n jos“, se atinge o viteză maximă de vreo 200 km/h. Dacă paraşutistul se orientează cu capul în jos şi mîinile pe lîngă corp (ca o săgeată), se ating viteze mult mai mari, de pînă la 320 km/h. Asta pentru că forţa de frecare mai e proporţională şi cu suprafaţa corpului expusă căderii. Oricum, şi viteza asta e de vreo patru ori mai mică decît recordul atins de Felix Baumgartner.

Bine-bine, veţi întreba, şi cum a reuşit austriacul să treacă de viteza sunetului? Păi, simplu: acolo, sus, de unde a sărit el, aerul e de cîteva sute de ori mai puţin dens ca la nivelul mării. Drept urmare, forţa de frecare pe care o suporta era muuult mai mică decît la o cădere obişnuită, şi ar fi durat mult mai mult pînă ce forţele se echilibrau.
Şi, pentru a pune toată operaţiunea în perspectivă, de pe la 100 de kilometri se consideră că „se opreşte“ atmosfera şi începe spaţiul. Omul ăsta a urcat pînă la jumătate din distanţa asta. Şi a coborît înapoi, în foarte mare viteză.

Aaa, şi pe asta tre’ să v-o spun: Red Bull (sponsorul îndrăzneţei agerimi) chiar i-a dat nebunului aripi!
 

Pentru mai multe trăznăi d-ale științei, treceți pe la www.sciencefriction.ro.

 

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale
bijuterii argint