„ …De care poate că-i nevoie…“ completa tot el strigătul de triumf cu care-şi semnala apariţia şi îşi marca apoi prezenţa în vreo cîrciumă. Era un zdrahon cumsecade, fost rugbist la Griviţa roşie. Îl chema Georgescu, dar semna Tudor George. Cînd nu scria, vorbea în versuri, în hrubă la Singapore, prin bombele din jurul Gării de Nord, unde-şi alina mahmurelile, sau în restaurantul-cantină, la madam Candrea, unde-l aştepta un cont veşnic deschis.
N-avea ochi să-l vadă pe Ceauşescu. La cantina scriitorilor, cînd prindea o clipă de linişte, zicea tunător: „Trăiască cizmarul, ăl de ne-a golit hambarul!“ pînă a încasat într-o noapte, pe stradă, din senin, nişte pumni meseriaşi în falcă. Ahoe a stat vreo săptămînă în casă, să-i treacă vînătăile. Pricepuse aluzia, aşa că un timp s-a abţinut. La ruşi începuse perestroika, la noi mai era puţin şi s-ar fi vîndut, pe cartelă, şi aerul din galantare. Ahoe îşi pipăia prudent fălcile. Ar fi zis ceva, dar rămăsese fără cîţiva dinţi de pe urma aluziei nocturne. În el se dădea o luptă între inspiraţie şi instinctul de conservare. A învins inspiraţia. S-a ridicat poetul, sîsîind profetic: „Trăiască Uniunea Sovietică, care pe toate le deretică!“
Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012
