Nu eram în relații de coane Alecule cu Alexandru Paleologu, dar ne întîlneam cu plăcere și, cînd începea să povestească, aveam grijă să nu-l întrerup.
Trecea de la o digresiune la alta, încît, la un moment dat, făcea cîte o pauză, întrebător. Îi aminteam de unde pornise și relua firul. Credea în Dumnezeu, după o lungă perioadă de indiferență religioasă, și spunea, convins, că România se va întoarce la monarhie. În tinerețe era invitat la curte; i se prevedea o strălucită carieră de diplomat, ceea ce a și fost, pentru cîteva luni, după Revoluție, pînă cînd s-a declarat ambasadorul la Paris al golanilor din Piața Universității. Nu mai fuma, dar umbla cu o pipă în mînă și, cînd l-am întrebat cum l-a descoperit pe Dumnezeu, a înălțat pipa cu muștiucul în sus: „Prin revelație!“. Nu devenise bigot, doar că era mult mai relaxat în privința celor lumești și avea o explicație demnă de Sfîntul Augustin cînd vorbea de întoarcerea României la monarhie. Regele, ca uns al lui Dumnezeu, era proba că între monarhie și El exista o relație miraculoasă. drept care, mai devreme sau mai tîrziu, miracolul avea să se întîmple din nou, chiar dacă noi, cei de jos, n-avem acces la calendarul Celui de Sus.
Publicat în Cațavencii, nr. 17(95) 2013






