Scriam în urmă cu o săptămână că nu-mi fac o meserie sau un titlu de glorie din a scrie despre muzică. Dar…
Nu credeam să-nvăț a-mi plăcea jazz-ul vreodată
Dar eu nu sunt un credincios. Iar asta îmi permite să baleiez. Dacă cineva îmi strecoară în conversație un “Doamne-ajută!”, răspund, respectuos, cu “Inshallah”. Și viceversa.
Și, ca să parafrazez oarecum o spusă de-a lui Richard Oschanitzky, jazz-ul e cam vast. De la swing-ul pe care poți dansa la muzica intelectualistă pe care doar inițiații o pot savura. Nu știam asta, dar e perfect adevărat. Jazz-ul e mult, e lat și lung. Undeva e ceva acolo pentru fiecare dintre noi. Ce surpriză plăcută 🙂
Există un om cu viață dublă,
care trăiește în București, are un business semicultural acolo, dar e născut în zona Tulcei. Și, când s-a ivit oportunitatea, a încercat să reia în Tulcea ceea ce face în București de ani de zile. Nu i-a fost și nu-i este ușor.
Lui îi place jazz-ul. Mie, de exemplu, nu prea. Dar…
Dar de trei ani, deja, omul ăsta a adus în Tulcea, în cadrul unui festival aparent nișat, etnojazz-ul. Cum ziceam, jazz-ul e vast. Iar etnojazz-ul… Băi, băiete…
În primele două ediții,
Dobrojazz, căci așa se cheamă festivalul de etnojazz de la Tulcea, era găzduit de Teatrul “Jean Bart”. Nimic rău în asta. Oleacă de clasă nu strică nimănui. Dar nișa fiind nișă, publicul-țintă fiind limitat, sălile nici măcar nu se semiumpleau. Păcat. Nici măcar nu e vorba despre bani aici. Ci despre imagine. O sală de teatru de 300+ locuri pe trei sferturi goală este exact asta: o sală pe trei sferturi goală. Și doare. Pentru că la mijloc, dincolo de bani, se află pasiune, efort, transpirație, alergătură. Să vezi că nu prinde ceea ce ai propus, promovat și sperat e dureros. Chiar dacă nu pierzi bani (deși s-a întâmplat), chiar dacă nu trebuie să aduci bani de acasă (deși s-a întâmplat), tot doare. Pentru că nu despre bani e vorba. Dar dacă nu merge, înseamnă că trebuie să schimbi. Dacă ești inteligent. Și schimbi. Și reduci spațiul, pentru a crește audiența și expunerea. Și, ce să vezi, asta merge, funcționează.
A treia ediție a Dobrojazz,
așadar, și-a mutat locul execuției. Din teatru în curtea interioară a Casei Avramide. Nimeni, ca să fiu sincer, nu ar fi pariat că va merge. Mai ales că într-un spațiu experimental și neconvențional urma să apară o scenă. WTF? Scenă?
Când scena a fost montată, miercuri, părea mult prea mare. Dar era goală, fără scule, fără instrumente, cabluri, boxe, monitoare, servere și alte chestii pe care eu nu le înțeleg. Când s-a umplut, scena părea mică.
Și, totuși, a fost suficient de mare
pentru a găzdui, în prima seară, niște nesimțiți revoltați. Și beți. Toți bem (exagerez), dar nici măcar așa nu ne propunem, on purpose, să ne batem joc de cei din jur. Or asta am citit, după recitalul de joi, pe pagina presupusului artist numit Emil Bâzgă. Mie, și nu doar mie, mi-a plăcut o parte din recitalul lor, dar am aflat că, de fapt, din varii motive, ei s-au “chinuit să cânte prost”. Oricare ar fi resorturile care duc spre o astfel de decizie, sunt greșite. Publicul nu s-a prins că băieții ăia au vrut să cânte prost. Și a aplaudat. Dar s-a prins că a fost tratat cu maximă lipsă de respect. Să te urci pe scenă cu un sictir suveran, îmbrăcat ca ultimul golan din Ferentari și să fii mândru, după aia, că ne-ai tras-o… Ce țigănie…
Dar asta e mișto la un festival
care durează patru zile: orice țigănie, oricât de flagrantă, poate fi ștearsă și uitată datorită performanțelor de excepție care vin după aia. De ce ai ține minte lucrurile semi-nașpa, când lângă tine au loc minuni muzicale? Oricât ar băga unii bățul prin gard, viața merge mai departe și, ce să vezi, e chiar frumoasă 🙂
Nici unul dintre performerii
ultimelor trei seri ale Dobrojazz nu e foarte cunoscut în România. Nici chiar românii. Poate de aia trăiesc și cântă și-și câștigă banii, binemeritați, prin alte țări. Dar sunt îngrozitor de buni. Mai ales pentru un om ca mine, care, am mai zis-o, nu se prea omoară după jazz.
Nicolas Simion,
de exemplu, e un muzician profesionist și, în același timp, un misionar. Cvartetul lui, cel care s-a urcat pe scena Dobrojazz, e format, de asemeni, din profesioniști. Extrem de profesioniști. Și, în același timp, oameni care se bucură de ceea ce fac. Oameni care zâmbesc pe scenă, pentru că se simt bine. Și atunci te simți bine și tu. Nu pot să redau feeling-ul spectatorului, nu pot să explic prea bine de ce e OK, dar, trust me, poți avea o oră, cel puțin, de abandon total. Temele transilvănene prelucrate bine, virtuozitatea contrabasistului macedo-kölnez, cea a bateristului neamț și, mai ales, interpretarea academic perfectă a tânărului pianist sunt lucrurile care, la final, te fac să te ridici în picioare, să aplauzi, să ceri bis. Mai mult nu pot scrie decât pe un portativ, iar asta nu știu a face.
Bulgarii, prietenii, vecinii sau inamicii noștri muți,
ascund în munții din jurul Sofiei resurse nebănuite. Noi știm despre ei doar Nisipurile de Aur, all-inclusive, plaje mișto, hoteluri ieftine și polițiști corupți. Dar dacă am ști că există Martin Lubenov’s Jazzta Prasta, poate ne-am ridica cururile grase de lângă mămăligă și ne-am apuca să dansăm, mai mult sau mai puțin grațios, pe ritmuri balcanice pure. E ăsta jazz? Habar n-am. Dar e mișto. La un moment dat, niște prieteni muzicieni rămăseseră cu gura căscată pentru că nu înțelegeau cum a scos Martin un anumit sunet din acordeon. E rar să vezi oameni care se pricep neînțelegând finețuri. Foarte rar. Iar Angel, chitaristul pasionat și pasional, care se retrage în camera de hotel pentru a repeta, atunci când ceilalți mai întârzie la o discuție despre Brexit și o bere, e un soi de exemplu pentru orice veleitar român care se crede profesionist. Și, ce să vezi, și Martin, și Angel sunt romi. Kiff-kiff, mai exact. Și sunt exact exemplul că etnia nu e ceva definitoriu. Există, în muzică, profesioniști și țigani. Băieții ăștia din Bulgaria sunt profesioniști și basta.
Iar când e să se termine bine
se termină bine. Cu Stéphane Tsapis, pianistul și front-man-ul de la Stéphane Tsapis Trio, cântând, la pian, “Să-mi cânți, cobzar”. E ultimul bis, ultimul-ultimul. Iar noi, publicul, nu suntem pregătiți. Mi-e rușine că un francez-grec născut în Alsacia (ça reste entre nous, Stéph) știe această melodie, iar noi nu știm versurile. Oricum, nimeni nu era pregătit să capteze publicul cu un microfon, deși Nadia (Trohin, da, acea Nadia) a dirijat impecabil corul, asta nu se aude pe înregistrare. De aia, în general, live-ul e live. Pentru că e irepetabil.
Și, da, am o concluzie: #băibăietecebineecăseîntâmplălucrurimișto. Plecăciune 🙂
Mi-a povestit cineva o ,,intamplare” care defineste perfect cam cum stam noi cu festivalurile la nivel national. Cica acum cateva saptamani a fost organizat intr-un orasel din Transilvania un festival (la nivel national) al fanfarelor scolare. Da, exista fanfare scolare care activeaza pe aceste meleaguri. Dar ce sa vezi? ,,Festivalul” atat de bine a fost organizat incat au adunat intr-o piata pe niste trepte pe post de scena fanfarele concurente, au adunat ca public vreo 70/ 80 insi (minim jumatate trecatori curiosi) si, cel mai important, au programat ,,concursul” atat de bine incat premierea castigatorilor s-a facut pe inserate (bineinteles ca fara pic de lumina pe ,,scena improvizata din piata”. Asta-i atitudinea, cand vine vorba sa fie promovat ceva pe plaiurile astea mioritice. Sa fie la numar. Eu zic ca de la ,,indemnul” lui Caramitru ni se trage ( „Mircea, fă-te că lucrezi” ).