Klaus Iohannis nu are un proiect de țară. Sau, dacă-l are, n-a avut timpul necesar să-l expună în public până acum. Noroc, totuși, că are un ego, ce se umflă, pe măsură ce trece timpul, ca un biscuit provincial scufundat în Dâmbovița cea tulbure și urât mirositoare.
Klaus Iohannis nu știe, astăzi, încotro ar vrea să îndrepte România, dar știe că el se îndreaptă spre un al doilea mandat. A trecut de-abia un an din primul, dar alegerile prezidențiale din 2019 bat la ușă. La cât de departe vede în viitor, s-ar prea putea ca, prin octombrie 2019, KWI să se simtă luat prin surprindere de campania electorală, pe care nu și-o va fi putut pregăti din timp, preocupat fiind să găsească încă acea idee care să-l scoată din amorțeală. Deși, cine știe, s-ar prea putea ca acea campanie electorală să se suprapună peste un concediu pregătit din timp. Căci vacanța este, până acum, singurul domeniu în care Klaus Iohannis poate spune cu certitudine unde se vede peste cinci ani. Poate chiar și peste zece.
Dar, dacă n-are un proiect de țară, dacă n-are un plan, fie el și neclar, pentru viitorul ceva mai îndepărtat de cei cinci ani ai mandatului, Klaus Iohannis lucrează cu minuțiozitatea străbunului ceasornicar la proiectul gigantesc al propriei persoane.
Anularea recepției de 1 Decembrie de la Palatul Cotroceni a fost, la vremea ei, o decizie cu adevărat altfel. Deși petrecuse cu lăutari militarizați și covor roșu în noaptea instalării Guvernului Cioloș, părea că președintele și-a înțeles greșeala și, din respect pentru victimele și familiile victimelor din Colectiv, a ales să mai taie din festivismul nepotrivit situației. Se dovedește, însă, că laudele pentru decență au fost acordate pripit și primite prost. Căci dacă n-am avut recepție de Ziua Națională, am avut parte de recepție de ziua luării țării înapoi. Cedând tentației unei simbolistici facile, Klaus Iohannis a avut ideea absolut nefastă de a invita oameni la Cotroceni fix pe 21 decembrie, la împlinirea unui an de la depunerea jurământului ca președinte al României. Practic, începând cu acel moment, președintele s-a poziționat ca ombilic al spațiului carpato-danubiano-pontic, așteptând ca ceilalți să graviteze în jurul lui. Iar invitarea la eveniment a victimelor, familiilor victimelor și a salvatorilor victimelor de la Colectiv se încadrează în aceeași logică strâmbă, în care România a început să existe cu adevărat de-abia din momentul în care zeul din Sibiu cu agilitate de Moai a binevoit să accepte s-o conducă.
E greu de înțeles ce mesaj vrea să transmită președintele. Sau, altfel zis, ar fi păcat să înțelegem din acest gest insondabil doar ceea ce se vede la o privire superficială. Căci superficial se vede doar că a comemora sutele de mii de morți care au făcut posibilă Unirea din 1918 este mai puțin important decât a comemora victimele unui accident. Impresionant, dar accident. Românii care au murit în primul război mondial au făcut-o conștient, apărând o țară dezmembrată. Morțile din Colectiv, însă, nu poartă în nici un fel amprenta sacrificiului, a negării de sine în folosul unui interes superior. 21 decembrie 1918 înseamnă, pentru un întreg popor, un început. Accidentul din Colectiv e departe de a avea această semnificație. Mai mult, 21 decembrie are, pentru cei care încă nu și-au șters creierele dându-le pe răzătoarea propagandei, o cu totul altă semnificație decât depunerea jurământului de către egolatrul sibian. Acum 26 de ani, 21 decembrie lăsa în urmă-i, la București, 50 de morți, 462 de răniți și 1.245 de arestați. Și oamenii ăia, ca și cei care muriseră, fuseseră răniți sau arestați la Timișoara, cu câteva zile înainte, își riscaseră viața conștient, sperând la libertate, pentru ei sau, în cel mai rău caz, pentru cei ce aveau să le supraviețuiască.
Oricât de bogat ar fi vocabularul limbii române, înlocuirea morților din primul război mondial și a celor din decembrie 1989 cu morții din Colectiv nu poate fi descrisă doar ca nepotrivită. Mai ales când această substituire are drept scop aniversarea unui an de când ți-ai marcat teritoriul, un singur cuvânt pare a se potrivi perfect: mizerie.
Poate că nimeni nu-l bănuia pe Klaus Iohannis cu adevărat capabil de acțiuni grandioase, de gândire strategică pe termen lung sau de interes real pentru schimbarea României. Dar, cu siguranță, și mai puțini erau cei care ar fi crezut că este în stare să dea meschinăriei egocentriste dimensiuni abisale.
Excelent articol !!!!!
Toti mortii sunt, domnule Hillerin, la fel de importanti pentru apropiatii lor, pentru parintii lor, pentru patria lor. Dumneavoastra dupa ce criterii categorisiti „importanta” mortilor? Dupa criterii istorice, conjuncturale, sociale…sau cum? Spuneti-le parintilor, fratilor, sotilor sau sotiilor celor disparuti in Colectiv ca mortii lor nu sunt atat de importanti ca cei disparuti in Razboiul de Reintregire sau la Revolutie, de exemplu. Cam care credeti ca ar fi reactia lor? Dar asa suntem noi, romanii, nicicum nu este bine. Daca Iohannis nu ar fi anulat receptia de 1 Decembrie de la Cotroceni, ati fi scris poate un articol despre lipsa de piosenie a presedintelui. Ceva trebuie sa scrieti oricum, nu-i asa?
Evident ca EROII din Razboiul de Reintregire sau de la Revolutie sunt mai importanti decat oamenii decedati in colectiv…daca eroii nu existau, probabil nu mai exista nici colectiv!Dar se pare ca oamenii au capiat complet, fac comparatii intre eroi si oameni decedati intr-un club!Sunteti complet bolnavi!!!!Si eu mi-am pierdut copilul in spital, nu intr-un club si nu s-a anulat receptia de la Cotroceni…sunt mii, mii nu zeci, nu sute ci mii de copii si adulti care mor cu zile in spitale si nu se anuleaza receptii pentru ei, nu se tine doliu national, nu se plimba nimeni cu lumanarele sa se vada la tv….cred ca totul se poate rezuma cu acel cuvant de incheiere, dar cu litere mari: MIZERIE!