Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ANDREEA RĂSUCEANU: „Am redescoperit cît de temător, de egoist, de laș, de lipsit de empatie devine omul atunci cînd e față-n față cu dezastrul“

Zoom ANDREEA RĂSUCEANU: „Am redescoperit cît de temător, de egoist, de laș, de lipsit de empatie devine omul atunci cînd e față-n față cu dezastrul“

Acum un an i-am luat un interviu Andreei Răsuceanu despre cum văd scriitorii străzile Bucureștiului Apăruse Dicționarul de locuri literare bucureștene. La noi încă nu se oficializase pandemia. Acum mai e puțin și se face anul de cînd autoritățile au hotărît că trecem prin ceva care nu e „un fel de gripă mai ușoară“. Iar Andreea Răsuceanu a publicat un roman, Vîntul, duhul, suflarea, despre care cred că va avea un destin excepțional.

Cristian Teodorescu: Un scriitor mi-a spus de curînd că să schimbi non-ficțiunea cu ficțiunea e cam cum ai trece de la acrobația la înălțime, cu plasă dedesubt, la acrobația fără plasă. Adică e și nu e același lucru. De acord?

Andreea Răsuceanu: În cazul meu n-a fost tocmai așa. Eu am început cu proză, m-a debutat Radu G. Țeposu în Cuvîntul, în 1999. Am scris mult proză, aveam texte pentru un volum, în facultate. În ultimul an însă m-am întâlnit cu Sorin Alexandrescu, care mi-a deturnat parcursul literar, atrăgîndu-mă spre teoria și critica literară, cu care m-am ocupat consecvent mai bine de zece ani de zile. Am continuat să scriu proză și să public în reviste, în timp ce îmi apăreau cărțile de geocritică, acum cred că a fost foarte important că am gîndit întîi patru cărți de non-ficțiune și abia apoi am scris roman: totul se învață, în roman, structura, construcția, e o disciplină, o rigoare în tot; în plus, e și ceva ce ține de maturitate.

C.T.: În tocmai apărutul tău roman, Vîntul, duhul, suflarea, se simte că ești apropiată de povestea frontieristului din anii ’80. Cum a ajuns povestea la tine, din familie?

A.R.: Mă bucur că v-a lăsat cu această senzație, înseamnă că poate am reușit ce mi-am propus, să fiu mereu în pielea personajelor mele, să le spun povestea ca și cum aș fi trăit-o eu, la intensitatea care să dea cititorului măsura adevărată a tragediei lor. Nu, nu e o poveste care să fi ajuns ca atare la mine, e una pe deplin inventată, dar cu siguranță că în ea se aud ecourile multor drame similare, ale transfugilor dispăruți în apele Dunării. Despre unele am citit în dosarele de la CNSAS, iar o parte din informații, amănunte, elemente din acel înspăimîntător limbaj al violenței, sentimentul apăsător că totul e aproape indescifrabil, că mărturiile sînt contradictorii, trunchiate, ambigue, că adevărul e foarte greu de găsit în tot acest labirint – toate astea au intrat în carte, unele poate chiar fără să-mi dau seama, ajutîndu-mă să reconstitui atmosfera, să dau verosimilitate poveștii. Odată cu întrebarea pe care și-o pune și unul dintre personaje, cel care caută în arhive informații despre tatăl său dispărut, despre legitimitatea de a răscoli trecutul cuiva care nu mai este și de a-i interpreta datele existenței în absența lui.

C.T.: Sînt vreo două sute de ani de istorie autohtonă în romanul tău. Cum ne-am schimbat, cît ne-am schimbat, cît ne-am recunoaște în cei care au fost?

A.R.: Într-un fel, sîntem aceiași, cu naivitățile, idealismul și lașitățile noastre. Mi-au plăcut mult acești perdanți ai istoriei, cum i-au numit unii, antiunioniștii moldoveni ai secolului al XIX-lea, despre care, de altfel, istoria nu a reținut prea multe. Am înțeles idealismul lor, rezistența la schimbare, obsesia centrului pierdut, a lumii în destrămare. De fapt, m-a interesat momentul pentru că e cel al unei mari schimbări, cel care prefigurează întemeierea unei lumi noi, dar mai ales pentru că e vorba de crepusculul alteia. Boierii moldoveni, din rîndurile cărora face parte și slugerul Ioan (și chiar Mihalachi, mai tîrziu, cu al doilea val antiunionist, căci va prelua ideile tatălui său), prevăd marginalizarea Moldovei, și nu unirea moldovenilor cu valahii, ci absorbirea lor de către aceștia din urmă. Comisul Strejescu, unul dintre personaje, va considera Valahia o țară străină pînă la moartea lui. E ceva emoționant, trist și glorios în același timp în această incapacitate de a renunța la o lume așa cum ai cunoscut-o, și e o obsesie mai veche de-a mea: și Stanca Mîntuleasa, personaj în primul meu roman, O formă de viață necunoscută, își exprima acest regret, într-o frază pe care criticii au reținut-o în cronicile lor – „cu mine moare lumea mea“.

C.T.: Cunoști persoane care spun: „Ce bine era pe vremuri!“?

A.R.: Din fericire, nu prea. Nu în sensul în care cred că întrebați, de nostalgici ai regimului ceaușist. Dar un anume fel de nostalgie, inofensivă, există pentru orice fel de trecut, indiferent cît de dramatic, de traumatizant. Mi-am dat seama cu cîtă duioșie se întorc oamenii la perioada copilăriei, a adolescenței, atunci cînd își povestesc viețile, chiar dacă perioada aia a fost a celui de-al Doilea Război Mondial sau a comunismului din anii ’80, cel mai crunt la noi. Eu însămi, deși în familia mea se vorbea destul de limpede despre mizeriile comunismului, se citeau cărți, se vorbea liber – bunica era regalistă, o ființă sceptică, excepțional de inteligentă, iar ai mei se fereau și nu prea să spună bancuri politice de față cu mine –, mi-am dat seama cu cîtă nostalgie m-am întors la acei ani acum, scriind la roman. Aveam 10 ani la Revoluție, trăiam în paradisul artificial creat de familie pentru noi, copiii, fiecare zi era fericită, era altfel, lumea se schimba și devenea tot mai spectaculoasă, nu poți să nu ți-o amintești și să nu-i simți lumina galbenă cum îți învăluie amintirea. Nostalgia asta e bună, e nepericuloasă.

C.T.: Bănuiesc că ai scris la acest roman și în timpul pandemiei. Cum a fost?

A.R.: La început, greu. Nu te poți concentra la scris cînd afară e amenințarea surdă, mortală a unui virus necunoscut, cînd panica devine aproape o prezență fizică. Tot ce am scris la începutul pandemiei suna steril, neadevărat, era o distanță care făcea să pară totul artificial. Mi-am dat seama că asta se întîmpla pentru că nu reușeam să-mi mobilizez toate resursele interioare, ca altădată, în scris. Eram cumva scindată, o parte voia să scrie, să se refugieze acolo, să uite, alta rămînea agățată de buletinele de știri catastrofice, de luciditatea ucigătoare a fiecărei zile. Pînă la urmă, cînd am reușit să ajung la o reconciliere cu mine și cu ceea ce se întîmpla în afară, mi-am zis: fie ce-o fi, nu poți trăi așa în fiecare zi. Și am scris, aproape o treime din roman e scrisă în acest an.

C.T.: Lansările de carte fără cititori în carne și oase mi se par cumva mai neplăcute decît fotbalul fără spectatori. Pe stadion se aude ecoul, la o lansare de carte, liniștea dintre cuvinte. Sau nu?

A.R.: Nici eu n-am reușit deloc să mă acomodez cu ele. Mi-e dor de librării, de tensiunea, de atmosfera care se creează acolo în timpul unei lansări, de fețele oamenilor, care de multe ori exprimă ceea ce gîndesc, chiar fără să fie ceva conștient, de chipurile zîmbitoare care te ajută să scapi de trac. Mi-e dor de public, de fapt. Nimic nu compensează prezența fizică, discuțiile de după evenimente. E ceva nenatural, rece, în comunicarea online. Dar în astfel de perioade e și un mare avantaj, avem nevoie să comunicăm, să fim împreună, chiar și în acest spațiu virtual, de compromis.

C.T.: Ai în minte un anumit cititor cînd scrii sau scrii pentru cititorul din tine?

A.R.: Nu scriu pentru nimeni, cînd scriu e, de cele mai multe ori, un fel de posesiune, de transă, de plăcere care nu mai lasă loc de o a doua persoană între mine și manuscris. S-ar putea spune că scriu pentru mine, ca să-mi ofer această plăcere, dar cititorul meu nu sînt în nici un caz, nu sînt dintre cei care își recitesc cărțile și cad în autoadulație. Dimpotrivă, sînt critică, și atunci cînd sînt mulțumită sînt critică, deci evit să recitesc prea mult. Iar uneori mai apare o instanță de cenzură, care ia chipul unui critic, nu unul anume, ci unul generic, care-mi dă peste mînă și mă pune să tai o frază sau s-o rescriu.

C.T.: Cîte persoane se ascund sub un singur nume – să zicem, Andreea Răsuceanu?

A.R.: Mai multe, cum e și firesc. Prima e cea care scrie literatură, fură timp din nopți, week-end-uri, vacanțe pentru scris. Alta se ocupă de o colecție de carte, deci de scrisul altora, și aici sînt multe provocări, pariuri pe care le faci cu tine însăți. O a treia se ocupă de teorie și critică, și încearcă să se păstreze cu bibliografia la zi. Și mai e una, pe care o cunosc foarte puțini, dar măcar pe aceea prefer să o păstrez numai pentru mine și cei apropiați. Aș zice că nici una nu prea are timp să se plictisească…

C.T.: Pandemia ne-a făcut să descoperim diverse chestii despre noi înșine. Și plăcute, și neplăcute. Cele neplăcute care sînt, dacă sînt?

A.R.: Așa este, chiar ne-a făcut să descoperim lucruri despre noi. Eu mi-am dat seama că am amînat tot felul de planuri, am tergiversat lucruri și acum regret, că am muncit uneori prea mult ignorînd ceea ce este cu adevărat important, pe cei din jur, scrisul, că am investit energie și încredere în oameni care nu au meritat asta. Că m-am aruncat orbește în proiecte în care am dat tot ce am putut, cînd ar fi trebuit să-mi dozez mai bine forțele. Cred că toți am trecut prin acest proces de reașezare a vieților noastre, important ar fi să nu uităm toate astea și să nu ne repetăm greșelile. Și, firește, am redescoperit cît de temător, de egoist, de laș, de lipsit de empatie devine omul atunci cînd e față-n față cu dezastrul. Unii îl numesc instinct de supraviețuire, eu însă îi admir pe cei care-și păstrează cumpătul și omenia, nu zic că m-aș afla printre ei…

C.T.: Dar cele plăcute?

A.R.: Cele plăcute se leagă de faptul că există în mine o mare putere de mobilizare, poate un fel de încăpățînare, un resort secret care se pune în funcțiune în situații de criză. Mai ales cînd totul pare să se prăbușească în jur, în mine acționează forța asta, ceva mă face să acționez, fără să mai gîndesc (altminteri, mă lamentez și eu balcanic destul de mult, acasă, în camera mea de scris).

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Tulpina din grădina Maicii Domnului

    2 martie 2021

    Motto: Într-o grădină, sub o tulpină, zării un virus ca o lumină. Să-l rup se strică, să-l las mi-e frică, că vine altul și ni-l ridică. A trebuit să treacă […]

  • America ungarului cenușiu

    2 martie 2021

    Puține țări de pe planeta Pămînt egalează România în devotamentul arătat Americii. Parteneriatul strategic pe care, altminteri, SUA îl are cu multe națiuni a atins la noi standarde evanghelice și […]

  • Nepriceputul cu patalama

    2 martie 2021

    Cu 15 zile înainte de a se împlini 165 de ani de la dezrobirea romilor în Țara Românească (166 de ani de la dezrobirea lor în Moldova), Curtea de Apel […]

  • O moarte simbolică

    23 februarie 2021

    Înainte de a se fi măritat cu aprigul bărbătuș Vijulie, femeia cu barbă Stelian Tănase nu părea a ști să dea în bobi și a citi în zațul cafelei, ca […]

  • A venit și vremea arătării diplomelor

    23 februarie 2021

    În toate campaniile, PNL și USR-PLUS s-au dat mai școliți ca proștii de la PSD. Au lăsat mereu să se înțeleagă că ei sînt legitimați de cunoștințe dobîndite în universități […]