Armata României, confundată cu un club de manele

Armata României nu a fost, niciodată, una dintre primele armate ale lumii. N-avea cum. La populația României, țara noastră n-ar fi putut avea niciodată una dintre cele mai numeroase armate. La dezvoltarea economică a țării, în orice moment am privi-o, România nu putea să aibă nici armata cel mai bine înzestrată din punct de vedere tehnic. Dar au existat și există mereu variante de a avea o armată performantă, chiar dacă de dimensiuni mai reduse.

În momentul în care România

ajunsese la o populație de puțin peste 22 de milioane de locuitori, armata României număra aproximativ 300.000 de militari. Cei mai mulți dintre aceștia, însă, erau militari în termen. În ultimii ani înainte de revoluția din 1989, fiecare generație producea în jur de 100.000 de tineri bărbați incorporabili. Decalajele dintre durata perioadelor de instruire făcea ca tot timpul în cadrul forțelor armate ale României să se afle minimum 100.000 de militari în termen. Așadar, din acea armată de 300.000 de oameni, 100.000 erau militari trecători, care primeau o instrucție superficială și al căror rol principal devenise, în ultimii ani ai regimului comunist, acela de lucrători neplătiți în agricultură, armata de recruți călindu-se mai ales în campaniile de recoltare de toamnă.

Bugetele reduse ale ultimilor ani ai regimului Ceaușescu s-au regăsit și în armată. Muniție insuficientă pentru instrucție, combustibili puțini pentru tancuri, avioane și nave, toate astea au dus la o armată slab instruită, fără mijloace reale de intervenție în cazul unui război. Chiar dacă în poveștile lor despre armată se pot compara cu Rambo și alți soldățoi de legendă, adevărul este că mulți dintre cei care au satisfăcut stadiul militar obligatoriu în ultimii zece ani ai regimului Ceaușescu cu greu ar putea nimeri o țintă, iar în cazul unui război, doar calitățile native, nu instrucția, i-ar fi salvat de la a fi altceva decât carne de tun.

După 1989, armata României

a început să scadă din ce în ce mai mult ca importanță printre preocupările politicienilor autohtoni. În 1989, înainte de revoluție, bugetul armatei pentru anul 1990 fusese stabilit la 900 de milioane de dolari. În 1991, bugetul armatei a fost de 710 milioane de dolari, în 1992 coborâse la 520 de milioane de dolari, iar în 1993 ajunsese deja la doar 418 milioane de dolari. Cam ăsta a fost nivelul la care s-a menținut multă vreme după aceea. România redescoperea economia de piață, capitalismul, și o făcea prost, astfel încât bugetul de stat era mereu în suferință. Ca și Educația sau Sănătatea, armata a fost un domeniu în care nu s-a investit aproape deloc timp de foarte mulți ani.

România a avut, de la un moment dat,

două obiective naționale: aderarea la Uniunea Europeană și la NATO.

Din păcate pentru populația României, nu există și alianțe tip NATO care să se ocupe, însă, cu educația sau cu sănătatea populației. De aceea România a continuat să nu investească în Educație și Sănătate, dar a început să bage bani în armată. Bani mai mulți decât își poate permite. Dacă banii ăștia ar fi bine investiți, măcar, poate că n-ar fi o mare problemă. Dar nu sunt.

În 2006, la doi ani după ce România

fusese primită în NATO, bugetul armatei Române crescuse, deja, din nou, ajungând la 1,8 miliarde de euro. De peste patru ori mai mult decât ajunsese în primii ani după revoluție.

Din acești 1,8 miliarde de euro, în 2006 armata a cheltuit 606,5 milioane de euro pe salarii, adică 33% din buget. Pentru pensii, armata a plătit 348 de milioane de euro, iar pentru înzestrare a cheltuit doar 356 de milioane de euro, adică doar cu 9 milioane mai mult decât pentru pensii.

Erau începuturile noastre în NATO, timide, începuturi ce aveau loc într-o vreme în care războaiele se țineau departe de Europa din care făceam noi parte.

Încet-încet,

armata României s-a devoalat ca o potențială afacere. În principal pentru alții, desigur, căci armata rămâne o instituție eminamente de stat, iar statul pompează bani în ea, nu și scoate. Nu statul român, în nici un caz.

Afacere fiind, era nevoie de bani. Iar banii au început să apară din 2017 încoace.

În 2015, primul act al președintelui Klaus Iohannis în calitatea pe care o câștigase la alegerile din 2014 a fost să strângă liderii partidelor parlamentare la Cotroceni și să-i pună să fie de acord cu cheltuirea a 2% din PIB pentru armată. Mișcarea fost una simbolică și nu are absolut nici o valoare legală. Această decizie ar fi trebuit să fie aprobată de către Parlament, printr-o lege specială sau prin adăugarea prevederii la legile deja existente. Dar nu s-a făcut așa, ci pur și simplu s-a realizat un soi de gentleman agreement între niște cetățeni care numai gentlemani nu sunt și nici n-au fost vreodată.

De asemeni, atunci când a fost ratificat de către Parlament tratatul de aderare la NATO, nu s-a ratificat vreo prevedere care ar obliga țările membre să aloce 2% din PIB pentru armată. Această prevedere nu există în tratatul NATO, nu face parte dintre condițiile de aderare sau dintre cele de păstrare a statutului de membru și nu este în nici un caz o prevedere obligatorie a înțelegerilor dintre țările membre NATO.

În 2022, președintele României

a decis că 2% din PIB nu este suficient pentru armată, deci trebuie să cheltuim 2,5% din PIB. Iarăși, o decizie luată doar în CSAȚ, fără vot în Parlament, fără nici măcar o minimă încercare de a supune această cheltuială dezbaterii publice.. Nu, președintele a ieșit din CSAȚ, ne-a anunțat că se majorează cheltuielile cu armata la 2,5% din PIB și ne-a dorit, ca de obicei, „la revedere“.

Ei bine, cu 2,5% din PIB alocat fără dezbatere și fără vot, armata României a ajuns să aibă, în 2023, un buget de 72.466.078.000 de lei, echivalentul a 14,5 miliarde de euro. Este o sumă frumușică și reprezintă de opt ori mai mult decât bugetul armatei din 2006. Este, de altfel, singurul domeniu din România în care bugetul a crescut de opt ori. Singurul.

Desigur, la un PIB prognozat de 1.552 de miliarde de lei, cum este cel pe care se bazează calculele bugetului din 2023, bugetul MApN ar trebui să fie de maxim 38,8 miliarde de lei, reprezentând 2,5%. Și, cumva, doar atât este, adică atât primește armata din bugetul de anul acesta. Alocarea bugetară pentru înzestrarea armatei în 2023 este de 17,309 miliarde de lei, reprezentând, oricum 44% din bugetul alocat pentru 2023, față de doar 20% cât este recomandarea NATO.
Dar mai apar 32,903 miliarde în plus, trecute tot la capitolul înzestrare. Ăștia sunt banii prevăzuți și necheltuiți în anii trecuți pentru înzestrare, din varii motive, cum ar fi ratarea contractelor pentru achiziția de corvete și întârzierile aferente altor contracte. Așa se face că, deși în 2023 i se alocă doar 17,309 miliarde de lei, bugetul pentru înzestrare a ajuns la 50,212 miliarde, banii aferenți unor programe multianuale de înzestrare. Unde „program multianual” este un eufemism pentru achiziții ratate și/sau întârziate, care nu s-au realizat conform programului stabilit.

Din cele 14,5 miliarde de euro alocate armatei, salariile reprezintă 1,9 miliarde de euro. Adică numai salariile actuale ale armatei române (70.000 de militari activi și 16.400 de angajați civili, în total 86.400 de oameni) înseamnă mai mult cu 30 de milioane de euro decât tot bugetul Apărării din 2006.

Pensiile militare înseamnă, în 2023, 5.015.986.000 de lei, adică puțin peste un miliard de euro. O sumă frumoasă, n-avem ce spune.

Ei bine, pentru înzestrarea armatei,

bugetul pentru anul 2023 este de 50.212.835.000 de lei, adică 10,04 miliarde de euro.

Zece miliarde de euro ar trebui să cheltuiască România în 2023 numai pentru achizițiile de armament.

Iar banii ăștia vin, toți, doar din fonduri naționale, din bugetul de stat.

Problema nu e că suma este enormă, deși este o sumă enormă pentru o țară precum România. Problema este că banii ăștia nu sunt cheltuiți cu cap, nu sunt cheltuiți cu vreo strategie, iar uneori nici măcar nu sunt cheltuiți.

Dintre toate achizițiile României din ultimii 15 ani, doar câteva s-au finalizat: cele 17 avioane F-16 second (chiar third) hand cumpărate din Portugalia și cinci nave de patrulă cumpărate din Turcia în 2010. În rest, toate contractele sunt în derulare. În derulare, dar după un model original: România a achitat în avans armamentul, acesta urmează să vină. Este cazul rachetelor Patriot, al transportoarelor Piranha 3C și Piranha V, al sistemelor Himars și altele.

Dar nu e nimic, avem și alte achiziții planificate: niște corvete cu licitații și contracte nefinalizate, tancuri Abrams, încă 32 de avioane F-16 din Norvegia și 32 de avioane F-35. Multe-multe miliarde care se vor duce pe arme care vor veni aici peste 10-15 ani, dacă vor veni. Dar vor fi plătite acum.

Armata României nu se mai poate plânge că este subfinanțată. Se poate plânge, însă, că este confundată de către politicieni cu un club de manele în care niște unii aruncă cu banii în vedete, fără număr, fără număr, în speranța că vor primi câte-o șepcuță albă, o dedicație, un braț după umăr sau cine știe mai ce.