Dacă vrei să fii publicat într-o revistă unde toți vor să apară, tre’ să ai relații bune cu secretarul general de redacție! Nu-mi aduc aminte acum cine mi-a zis asta. Scriitor mai bătrîn, oricum. (Însă, cînd n-ai nici 30 de ani, cei mai mulți dintre scriitorii pe care-i cunoști sînt, ce să vezi, mai bătrîni.) Roger Câmpeanu era secretar de redacție la România literară. Trecuse de 50 de ani, dar părul îi albise de la 40. Părea mai tînăr decît îl arăta părul. Scriitorii care se certau cu redactorul feliei în care voiau să publice – la poezie cu Ion Horea, la proză cu Platon Pardău, la critică literară cu Gabriel Dimisianu – se duceau cu textul la Roger, mai rar la directorul George Ivașcu, care conducea revista de acasă, prin telefon.
Ivașcu avea reputația de mare făcător de reviste. Ceea ce și era. Cînd fusese numit șef la Contemporanul, tirajul revistei încăpea într-o roabă mică. Sub conducerea lui, ajunsese la 80.000 de exemplare. La România literară, tot așa – hebdomadarul care de-abia își trăgea sufletul de la un număr la altul pînă la venirea lui se tipărea sub Ivașcu și în 30.000 de cópii, tiraj imens pentru o foaie de cultură. Ivașcu nu era superstițios, dar cînd plecase de la Contemporanul îl luase cu el pe Roger Câmpeanu. Fiindcă îi aducea noroc, ziceau răuvoitorii. De fapt, un secretar general de redacție se formează greu – trebuie să se priceapă la tot, să fie ordonat pînă la manie și să și scrie repede ceva pentru numărul la zi. Roger nu mai scria – dar avea toate celelalte însușiri trebuincioase. Cînd era tînăr redactor la Contemporanul, Ivașcu îl trimitea peste tot, zilnic, încît ceilalți de la revistă aveau impresia că directorului i se pusese pata pe el. După vreun an de hinghereală, Ivașcu a anunțat solemn în redacție că de azi secretarul general de redacție al revistei e domnul Roger Câmpeanu.
Scriitorii care se duceau la Roger erau de toate felurile. Pe cei ocoliți de talent îi trimitea la redactorii la care ar fi trebuit să se ducă. În schimb, textele autorilor înzestrați, dar certăreți i le dădea lui Ivașcu, după ce-i stîrnea curiozitatea. Adusese cutare niște poezii, zicea. „Ăla care-i certat cu…?“, venea întrebarea de la celălalt capăt al firului. Ăla! Cînd era vorba de texte foarte bune, Ivașcu ignora inamicițiile redactorilor – după ce le citea, i le dădea lui Roger să le pună în pagină. Dacă textul era așa și așa, își întreba secretarul general dacă el crede că merită să apară. Roger relativiza gînditor: „E mai bun decît altele!” și autorul se vedea publicat.
Cînd un autor bun era refuzat de cenzură, Roger păstra și manuscrisul, și textul cules în plumb, și zicea „Se mai schimbă cenzorii! Se mai schimbă situația! Și se mai schimbă și foaia!”, chestie cu care Ivașcu, fost deținut politic, era de acord.
1.007 vizualizări
