Astaloș, exilatul la Paris

Românii care-l vizitau pe George Astaloș la Paris se întrebau cînd mai avea timp să scrie primitorul nostru compatriot. Casa lui era tot timpul deschisă, și pentru prieteni, și pentru necunoscuții veniți din țară. Astaloș, neamț după tată și român după mamă, născut într-un cartier vechi al Bucureștiului, pe lîngă Hala Traian,voia să mai afle noutăți din cartier, dar și ce se mai întîmpla cu boema Capitalei. Stătea toată noaptea la povești cu musafirii. Ziua, se ducea pe unde avea treabă, lăsîndu-i să se odihnească. Astaloș își păstrase rezistența fizică din tinerețea lui de exilat celebru, dar pîrlit, cînd noaptea făcea pe hamalul, iar ziua plătea nota la cafenea și pentru amicii săi parizieni. Nu se plîngea de perioada aceea, nici nu se lăuda cu ceea ce-i adusese viața mai tîrziu. Rămăsese în Franța în 1971, unde a scris mult și de toate. Țara lui adoptivă i-a oferit onoruri și șansa unei bunăstări pe care Astaloș o uda zilnic cu tării, ca pe vremea cînd în București se întrecea în vorbe de duh cu prietenii, la cîrciuma Singapore. Optimist incurabil, Astaloș avea și talentul de a se bucura de viață, fără mofturi. În privirea lui mereu mirată se ascundea însă o tristețe de neînțeles pentru scriitorii români care se duceau să-l viziteze. Glorie, poziție socială, bani, încît să le dea și lor mici împrumuturi nerambursabile – ce-i lipsea?! – l-a întrebat o tînără poetă care i-a luat un interviu în apartamentul lui din Paris. Cînd ești exilat, domnișoară – i-a răspuns el –, nu e zi în care să nu te ia dorul de ce-ai lăsat acasă, cu toate că, pe cinstite, pîinea de la Paris e mai bună decît aia de la București.