Pînă acum v-am povestit de trei metode de a detecta planete din afara sistemului solar. Azi mai trecem repede prin încă trei metode, ca s-o ținem pe ultima (și, ca realizare, cea mai interesantă) pentru lecția viitoare.
Poate cea mai banală, dar și cea mai greu de pus în practică metodă e aia cu observarea directă. Adică te uiți prin telescop și vezi planeta. Ușor de zis, greu de făcut. În primul rînd, lumina stelei este atît de puternică încît obturează orice. Drept care trebuie să provocăm o eclipsă, iar asta o facem cu ajutorul unui coronagraf: un disc micuț blochează, în telescop, lumina stelei și, dacă avem noroc, reușim să ochim vreo sclipire, reflexie, ceva. Nu s-au găsit ele multe planete, și alea controversate, cu tehnica asta, da’ alea descoperite altfel sînt studiate mai bine așa.
O altă metodă ciudățică (în sensul că s-au găsit doar vreo cinci planete cu ea) are de-a face cu pulsarii. Un pulsar e o stea cu neutroni mai specială, care mai emite și un puls radio foarte precis. Iar steaua cu neutroni, ca să anticipez întrebarea, e ce rămîne după o supernovă, adică moartea prin cea mai mare explozie din univers a unei stele masive. Ei bine, dacă un pulsar dintre ăștia are o planetă în jur, pulsurile sale radio vor prezenta niște anomalii date de influența gravitațională a planetei. Deși ce noimă mai are o planetă în jurul unei stele care a explodat, nu știu, poate vă prindeți voi. Oricum, metoda e foarte precisă și, de altfel, prima exoplanetă confirmată (în 1992) așa a fost descoperită. Oricum, neinteresante pentru viață: pulsarii se înconjoară de radiații extrem de intense.
A treia și penultima metodă de găsire a planetelor e și cea mai veche, astrometria. Ea constă în măsurarea foarte precisă a poziției stelei pe cer. Dacă are planete, steaua va descrie și ea o orbită mititică, de fapt atît steaua, cît și planeta se vor roti în jurul centrului comun de masă. Cum steaua e mult mai masivă decît planeta, asta înseamnă că centrul lor de masă e undeva în interiorul stelei sau foarte aproape de suprafața ei. Oricum ar fi, nu e fix în centrul stelei, deci și ea se rotește pe o orbită, oricît de mică. Ei, cu observații foarte riguroase, orbita aia poate fi măsurată. Deși e cea mai veche metodă (William Herschel a folosit-o, în secolul XVIII), măsurători credibile și serioase s-au făcut abia după ce telescopul Hubble s-a dus în spațiu. De dincoace de atmosferă, orice măsurători sînt mai imprecise decît perturbațiile atmosferice, deci greu de crezut. E drept, metoda asta e bună pentru descoperit stele duble, care sînt suficient de masive pentru a-și afecta reciproc orbitele. Abia în 2009 s-a descoperit o planetă prin astrometrie. Și încă și asupra ei există dubii.
Gata, astea au fost șase metode de descoperit planete. Data viitoare v-o spun pe ultima, care are de-a face tot cu relativitatea generalizată a ciufulitului și revenim cu picioarele pe pămînt. Că uite cîte se întîmplă: Piața Taksim, inundații, alegeri în Iran, agenturili americane care ascultă tot ce mișcă… Iar noi am stat tot cu capul deasupra norilor.
2 vizualizări
