Nu e foarte complicat să-i faci lui Liviu Ioan Stoiciu un portret.
Omul te ajută: cu părul lui alb și ridicat către o lume mai bună sau tuns scurt, ca la un boxer ce odată își pune din nou mănușile; cu ochii fulgerînd colegi de breaslă care nu se știe exact cu ce-au greșit; și cu o structură osoasă pledînd, prin ea însăși, împotriva conformismului grăsun.
Dar toate aceste linii colțuroase dintr-un profil tăios n-ar avea nici o valoare plastică, dacă nu s-ar sprijini pe o poezie remarcabilă. Figuri pitorești și personaje mai interesante decît Stoiciu găsești în orice cîrciumă de cartier. Dar pentru poeți ca el trebuie să cauți mult și bine.
Substanțe interzise dovedește, o dată în plus, vitalitatea artistică a acestui autor care nu s-a mulțumit să meargă pe formula de mic profit a reduplicării și autopastișării. Stoiciu a fost de la bun început un „optzecist” atipic, greu încadrabil în poetica tare a generației; iar anii de după 1990 au împins în toate direcțiile tatonarea, de către el, a limitelor și pragurilor literaturii.
Poezia lui Stoiciu a ajuns să nu mai semene deloc cu poezia, și totuși să fie poezie: „Opriți în fața corcodușului înflorit să facă fotografii, / e frig, se bucură că mai există în pom o / speranță. În acest pom au văzut pîini mari, albe, toată / iarna. Aici e locul lor de întîlnire. / Adevărul e că ducem o viață așa de primitivă, zice / conducătorul grupului, care scoate dintr-un / sac măsline, sare, brînză, pui fript, ouă fierte, ceapă… A / fost un nou atac energetic. Stau pe / o bancă, în apropiere și privesc florile corcodușului. Aud / binecuvîntarea: v-am adunat aici fiindcă voiam să / vă arăt lipsa de minte a celor care au / trecut înaintea voastră pe aici. Voi simțiți frumusețea / locului?”.
Versurile se continuă în acest mod, foarte „simplu” și aparent nefiltrat, în fapt elaborat, cu oralități și subtilități, decupaje de realitate și insert-uri vizionare. Substanțe interzise e o carte de poezie la fel de bizară ca lumea în care părem că ne mișcăm și ca viața pe care dăm impresia că o trăim.
Dacă nu veți mai putea ieși din acest continuum viață-text și nu veți mai scăpa în veci de poezia acablantă a lui Liviu Ioan Stoiciu, fiți pe pace.
Au pățit-o și criticii literari.
Liviu Ioan Stoiciu, Substanțe interzise, Editura Tracus Arte, 2012.
