În parcul cel mare din Bacău, cu aleile sale șerpuielnice și copaci venerabili, era pe vremuri un restaurant unde puteai mînca niște mici grozavi, demni precursori ai micilor de la Cocoșatu. Asta se întîmpla prin 1988. Sfîrșit rece de toamnă. Se făcuse vreme de palton.
La restaurantul ăla mă duceam cu poetul Sergiu Adam și cu alți cîțiva scriitori, cînd mă trăgea la Bacău vreo treabă literară sau voiam să mă întîlnesc cu soția mea, Daniela, doctoriță în comuna Parincea, la vreo 15 kilometri de oraș. Ei erau de-ai casei, căci restaurantul mai avea un merit. Distanța dintre mese era suficient de mare încît dacă înjurai regimul să nu-ți auzi vorbe a doua zi prin tîrg și să nu ți mai mai dospească dosarul la Securitate. În ziua aceea, în timp ce ne îndreptam într-un grup hotărît spre restaurant, văd o tipă îmbrăcată într-un tricou galben și cu niște chiloți cu craci scurți, care alerga pe acolo. Era Doina Melinte, campioana la alergări, îmi explică Sergiu, bănuindu-mi întrebarea.
Sergiu Adam, fiu de popă, se bucura de atenția organelor încă din tinerețe, știa, dar oricît era el de prudent, din cînd în cînd îl apucau dracii: „Se poate, bătrîne, una ca asta?!”, te întreba. Era frig în case, de-ale mîncării se găseau din ce în ce mai greu și cenzura devenise tot mai imprevizibilă. Sergiu, redactor la revista Ateneu, se minuna de tot mai multele cuvinte tabuizate de cenzura locală. „Sîni”, „moarte”, „frig”, „revoltă”, „carne”, „Dumnezeu” scris cu literă mare, ba chiar și „Iadul” dacă era scris cu majuscule.
De la cenzură, redacția Ateneului era sfătuită să nu-i anunțe pe autori de cuvintele și propozițiile lor cenzurate, ci să-i pună în fața faptului împlinit. Or, Sergiu Adam ne întreba cum ar fi putut el să mai dea față cu scriitorii din țară cenzurați la Bacău. „Dă-ți demisia!”, îl sfătuiau literații localnici. „Și dacă-mi dau demisia, ce fac? Se astîmpără ăștia de la cenzură?” Cum era limpede că cenzura nu s-ar fi împiedicat în demisia lui Sergiu, unul dintre poeții băcăuani l-a sfătuit să-și poarte crucea mai departe, ceea ce însemna ca redactorul să facă schimbări pe tăcutelea în textele cenzurate. Discuția asta a ținut vreo două ore, cu argumente pro și contra demisiei lui Sergiu de la Ateneu. Ne simțeam din ce în ce mai importanți în timp ce Sergiu Adam se uita tot mai îngrijorat în jur, fiindcă, chiar dacă distanța dintre mese era mare, vocile noastre se auzeau în toată cîrciuma, căci vinul era acceptabil. Așa că Sergiu ne-a anunțat că îl așteaptă o urgență la redacție.
Dacă pleca el, nu mai aveam nici noi de ce să stăm. Afară începuse să fulguiască a iarnă. Am luat-o care încotro, după ce ne-am pupat la despărțire. Eu am luat-o către hotel. Știam drumul spre centru. Parcul era pustiu, dar pe o alee care ducea spre ieșire trece în fugă pe lîngă mine tipa cu tricou galben, transpirată și fără să vadă parcă pe nimeni, în timp ce fulguiala se transformase într-o ninsoare în toată regula.
Daniela apucase să ajungă la Bacău cu mașina, din comuna ei, Parincea. Ne-am întîlnit la hotel. Speram să ningă mult fiindcă pe atunci se oprea circulația automobilelor dacă zăpada avea un strat consistent. A doua zi însă, cînd ne-am ridicat din pat, un soare ucigător topea zăpada.
