Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

AURORA LIICEANU: „Se mai spune că femeile cred că iubirea lor va schimba bărbații, bărbații vor ca iubirea lor să nu le facă pe femei să se schimbe”

Zoom AURORA LIICEANU: „Se mai spune că femeile cred că iubirea lor va schimba bărbații, bărbații vor ca iubirea lor să nu le facă pe femei să se schimbe”

Cărțile Aurorei Liiceanu strălucesc și prin profunzimea analizei psihologice, dar și prin talentul literar al autoarei. Noul ei volum, Tînăra cu părul alb. Misterul Nabokov, e o superbă incursiune în viața cuplului Nabokov.

Cristian Teodorescu: Cum vine cu „Marea iubire” despre care vorbim toți, dar nu prea știm cu ce se mănîncă?

Aurora Liiceanu: Iubirea este o umbrelă uriașă pentru o lume a iubirilor, un univers vast, de diferite intensități, de diferite durate, în timpi diferiți. Nu avem un vocabular atît de bogat, nici nu ar fi posibil, pentru cîte versiuni de iubire există. În plus, tentația comparației, confortul simplificării există, dar nu e corect psihologic. Cineva iubește diferit la diferite vîrste, toți ne schimbăm. Freud spunea că iubire este și curiozitatea adolescenților, și obișnuința adulților, și dependența vîrstnicilor care se ajută reciproc. Prestigiul primei iubiri, care nu este mereu marea iubire, vine din statutul lui de experiență psihologică de început și, cum bine știm, începutul și sfîrșitul au un statut special în memoria oamenilor.

C.T.: I-ai puricat pe Nabokov și pe Vera lui în cartea asta despre iubirea lor, la fel cum ai făcut-o, mai pe scurt, cu Hemingway și cu prima lui nevastă. Scriitorul e altfel decît un om obișnuit care se îndrăgostește și se căsătorește cu femeia iubirii sale?

A.L.: Cred că scriitorul împarte cu orice alt bărbat, de altă profesiune, unele trăsături legate de masculinitate. Mentalul și imaginarul lui sînt însă dublate de deformația profesională, de imaginația, lecturile lui, tot ce modelează o versiune de femeie care îl atrage. Dar, uneori, nevoia de versiuni diferite există. Ion Barbu îi scria lui Alexandru Rosetti că „iubește femeia în diversitatea ei”. Acest lucru ar însemna că un asemenea bărbat este curvar, cum se spune simplu, sau, mai grațios, afemeiat.

C.T.: Care dintre membrii unui cuplu căsătorit e mai predispus la adulter?

A.L.: Se crede că bărbații sînt mai predispuși la adulter, cel puțin așa susțin biologii. Atitudinea și toleranța față de adulter depinde foarte mult de cultură. Unde se acceptă adulterul, el nu este privit ca adulter și nici nu este penalizat prin lege. Există societăți sau comunități în care poligamia masculină este admisă. Pentru specialiști, comunitățile poligamice – cum există în statele Utah, Colorado din America – diferă în comportamente acceptate sau interzise prin comparație cu comunitățile de mormoni. De pildă, multiplele soții ale soților poligami, care se numesc soții-surori și care trăiesc ca într-un trib, toate împreună cu un singur bărbat și cu copiii lor, nu au voie să poarte culoarea roșu, sînt îmbrăcate din cap pînă în picioare, pentru că expunerea corpului trezește dorințele altor bărbați, ele semănînd cu femeile musulmane cu burka. Există și comunități în care o femeie poate avea doi bărbați pentru că condițiile de trai sînt aspre și bărbații rezistă mai bine ca femeile. Deci, factori geografici. Existența haremurilor are altă ideologie în comparație cu relațiile de cuplu din cultura europeană. În prezent, psihologii susțin că trebuie să facem o distincție între infidelitatea emoțională, la care femeile sînt foarte sensibile, și cea carnală, lăsînd să crească toleranța față de adulterul clasic și pledînd pentru acceptarea aventurilor care nu lasă urme asupra stabilității unei relații. Deci relațiile sînt flexibile și consumabile, divorțurile frecvente și acceptate. Viața se trăiește în episoade.

C.T.: Doar femeile închid ochii la infidelități sau și bărbații?

A.L.: Și bărbații închid ochii la infidelitățile soțiilor care prin aceste infidelități obțin avantaje pentru cuplu și/sau pentru soțul lor. Un loc de muncă cu un salariu mai mare, o funcție importantă îl pot face pe un bărbat să închidă ochii la aventurile soției lui. În Franța, la un moment dat, cînd se făceau căsătorii cu contract prenupțial, în contract se stipula numărul de amanți la care avea dreptul soția. Dar și bărbatul, prin tradiție, avea, și toată lumea o știa, o amantă. Ba chiar mai mult, cu acordul soției, amanta putea locui împreună cu cuplul căsătorit, fapt care aducea avantaje financiare. Cultura este cel mai important factor care ne modelează toleranța, dar și legile scrise și nescrise ale relațiilor.

C.T.: Cum e să te îndrăgostești de altcineva decît de soția sau de soțul tău?

A.L.: În general, cel care se îndrăgostește ascunde relația o vreme, dar uneori ea duce la despărțire pentru că cel îndrăgostit dorește să-și facă viața în doi, nu în trei. Își dorește să trăiască într-un cuplu și chiar să oficializeze amantlîcul. Dacă soția nu acceptă, se ajunge prin bună știință la bigamie, bărbatul împărțindu-și viața în două. Am cunoscut asemenea situații care au durat 20 de ani și ele erau acceptate de bărbat prin șantaj – dacă mă părăsești, mă omor! – sau prin comoditatea și frica de singurătate ale soției. Apoi, cinic vorbind, se pune problema care dintre cele două femei moare prima, pentru ca amanta să se instaleze în locul vacant, să-i înșface soției bijuteriile și hainele, cu mult sînge rece și în lipsa de reacție a soțului, a cărui viață se simplifică. 

C.T.:  Dacă unul dintre parteneri descoperă că celălalt îl înșeală, ca Vera despre Nabokov, dar se face că plouă la fel ca ea, de unde-i vine asta?

A.L.: Probabil din ideea că nimic nu durează o veșnicie, că obișnuința poate fi luată drept iubire, că schimbarea sperie prin noutatea ei, iar obișnuința e confortabilă psihologic prin comoditatea și familiaritatea ei. Și, mai ales, că femeile înțeleg urgențele sexuale ale bărbaților și speră că ceea ce se întîmplă cu ei va trece. La bărbați, însă, orgoliul este mare și a se înfrupta alt bărbat din grațiile și libidoul soției este mult mai greu de acceptat. Femeile declară că dacă se întîmplă nu vor să știe, bărbații vor să știe cu orice preț. Se mai spune că femeile cred că iubirea lor va schimba bărbații, bărbații vor ca iubirea lor să nu le facă pe femei să se schimbe. Dar toți ne schimbăm, poate uneori imperceptibil, în cursul vieții.

C.T.: Infidelitatea poate fi bună într-un cuplu?

A.L.: Am primit demult o carte, a unui american sau englez, care se numea Adulterul creativ. Nu am citit-o cu mintea de acum și nici nu o mai am. Ceea ce țin minte este că, în mare, în carte se susținea că uneori dintr-un adulter te întorci oarecum spăsit, dar limpezit de avantajele și legătura pe care o aveai deja cu cineva. Și-ți trecea ideea de a mai înșela. Adulterul era privit ca un fel de test necesar pentru a nu mai visa la o libertate iluzorie pe care ți-o doreai sau o trăiai ca pe o frustrare. O colegă, psiholog reputat american, îmi spunea că emoțiile trebuie privite ca niște compartimente psihice care coexistă. Pentru ea, faptul că după ce ți-a murit soțul intri într-o altă relație nu este o infidelitate, așa cum unii o privesc. Aici mă gîndesc că fidelitatea emoțională nu ține de prezența fizică sau de absența fizică a celuilalt. Aș aminti aici un caz mai bizar, privind fidelitatea emoțională și compartimentele emoționale. A existat o mare artistă în Franța, care a trăit mult, pînă la 94 de ani. Se numea Sonia Delaunay și ea împreună cu soțul ei Robert Delaunay au format un cuplu de mari artiști creatori într-o perioadă de mare creativitate artistică, de curente noi în artă. Ceva care încălca tradiția ca într-un cuplu unul să fie celebru și celălalt nu. El a murit cînd ambii, de aceeași vîrstă, aveau 56 de ani, iar ea nu s-a detașat de el prin creațiile ei, ci mereu, chiar el fiind absent fizic, exista în tot ce vorbea în artă și în tot ce crea. Vorbele sale despre soțul ei amintesc de ceea ce spunea Vladimir Nabokov despre el. Sonia Delaunay a spus, cînd l-a întîlnit pe Robert Delaunay: am găsit un poet care scrie nu cu cuvinte, ci cu culori. Vladimir Nabokov spunea despre el că nu gîndește în cuvinte, în nici o limbă, ci în imagini. Seamănă, nu? Cînd avea peste 80 de ani, ea împreună cu un mare editor și istoric de artă, foarte tînăr, el avînd 35 de ani, au scris împreună o carte despre viața ei. Colaborarea a fost atît de strînsă încît au devenit amanți și toată lumea știa despre relația lor. Asta se întîmpla puțin după 1965, o vreme în care nu exista curentul de astăzi, numit cougar, cînd femei vîrstnice își iau iubiți tinerei. Undeva, cînd citeam vîrtos despre ea și cuplul Delaunay, aflasem niște lucruri chiar amuzante. Ea se destăinuise că atunci cînd el, pe nume Jacques Damase, o invitase să petreacă împreună un week-end la Londra, era atît de îndrăgostită încît se frămînta cu ce o să se îmbrace, cu ce o să doarmă, cît de atractivă o să fie ca femeie etc. Erau trăiri de adolescentă rău înamorată, înfiorată de emoții. Relația lor a durat cîțiva ani, ea nu era frumoasă, dar era transfigurată mereu de interesul pentru a „estetiza” orice obiect – automobil, vase de casă, textile, cuverturi etc. – și de a crea mereu ceva nou. Era interesantă și mereu plină de proiecte. Jacques Damase a părăsit-o pe Sonia, iar ea, spre 89  de ani, a plîns la picioarele lui spunîndu-i să n-o părăsească. “Nu mă părăsi” este și titlul minunatului cîntec al lui Jacques Brel, „Ne me quitte pas”. Poate că Sonia a mai avut iubiri după moartea soțului ei, dar nu putem vorbi despre o infidelitate emoțională, relația ei cu soțul ei, un alt compartiment al minții sale, a continuat toată viața ei. Ca atare, ce este infidelitatea și ce este fidelitatea? Greu de spus, dar oricum fiecare are o opțiune de a alege ce înțeles să le dea acestor noțiuni.

C.T.: Ce părere ai despre ideea că „dragostea durează trei ani”, care pe mine m-a scos din sărite?

A.L.: Ajungem din nou la ce este iubirea sau dragostea. Atîta vreme cît cineva este prezent în viața cuiva, chiar prezent prin absență fizică, înseamnă că dragostea nu a murit. Poate mai corect este să facem distincția între a te îndrăgosti și a iubi, la formele de îndrăgostire și cele de iubire, pentru a cuantifica într-un timp precis cînd moare dragostea.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Recviem pentru mustața lui Dragnea

    19 noiembrie 2019

    Prieten la toartă cu bărbierul austriac al Munților Carpați, Klaus Iohannis a reușit și el performanța de a-i ușui vrabia de sub nări lui Liviu Dragnea, lăsîndu-l orfan de mustață […]

  • Ciuma Roșie biruitoare

    19 noiembrie 2019

    Națiunile se ridică atunci cînd norocul le suflă în pînze. România a prins furtuna norocoasă de acum un secol – cînd, după ce a pierdut un război, și-a dublat teritoriul. […]

  • Fenomenalul domn Cîțu

    19 noiembrie 2019

    Când a încercat, la inițiativa prietenului lui mai inteligent, Lucian Isar, să atace speculativ leul, în 2009, Florin Vasile Cîțu a primit de la Mugur Isărescu un dos de palmă […]

  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

Cele mai citite