La fel ca marii iluzioniști, Haruki Murakami duce la perfecțiune arta de a te lua pe nepregătite. Sau de a-ți induce politicos așteptări din care te dezmeticești de-abia cînd nu mai e nimic de făcut, iar el se îndepărtează ridicînd din umeri. După primele povestiri din Persoana întîi singular, în aparență relatări lejere despre niște amintiri din adolescență, ți se pare că Murakami, căruia în romane îi plac lucrurile complicate, aici povestește simplu, aproape liniar, și că pentru a mai agita puțin cursul narațiunii face mici digresiuni fără legătură cu subiectul. Și îl crezi, ca și cum povestirile astea chiar sînt niște amintiri de la 18 ani despre niște persoane care atunci i s-au părut cam ciudate. Mai bine zis, persoane care i-au rămas în memorie pentru ciudățeniile lor.
În adolescență multe lucruri ni se par ciudate, doar pentru că le descoperim la vîrsta cînd încercăm să ne înțelegem propriile noastre ciudățenii. De-abia cînd în povestirile lui Murakami începe să apară fantasticul începi să te întrebi – nu foarte convins – dacă lucrurile despre care scrie ca și cum i s-ar fi întîmplat lui însuși nu sînt, de fapt, niște ficțiuni asezonate cu detalii autobiografice. Murakami, căruia îi place jazz-ul și e un vechi ascultător de muzică, îți povestește cum a inventat un disc al saxofonistului Charlie Parker pe care l-a comentat într-o cronică muzicală scrisă pentru o revistă studențească. Citează pe larg din cronica aceea, încă satisfăcut de calitatea literară a textului, apoi îți povestește cum a descoperit într-un mic magazin de viniluri din New York chiar discul inventat de el. Firește că nu-l cumpără pe loc, ci se întoarce la magazin în ziua următoare, cînd în locul tînărului vînzător care nu știa nimic despre Charlie Parker îl primește proprietarul care… o să vedeți în finalul povestirii ce și cum.
Mare amator de baseball în tinerețe, Murakami, cel ce povestește altundeva că în 1978, cînd urmărea din tribună un meci al echipei sale favorite, Yakult Swallows, și-a descoperit vocația de romancier, scrie acum o povestire în care inserează și cîteva poeme de tinerețe (?!) în care își celebra iubirea pentru rîndunicile jucătoare de baseball, inspirat pînă și de fundurile jucătorilor de la Swallows, cărora le-a dedicat de asemenea un poem. Spre sfîrșitul povestirii, Murakami își amintește și de părinții săi, începînd cu tatăl care era fan al altei echipe de baseball. Tonul rămîne același, registrul însă se schimbă pe nesimțite și Poeme pentru Yakult Swallows se transformă într-un poem în proză despre moartea părinților autorului.
Și mai pe nepregătite își ia Murakami cititorii în Carnaval, unde scrie mai întîi despre atracția sa față de o femeie neasemuit de urîtă, apoi analizează frumusețea și urîțenia femeilor în general, trece la urîțenia femeilor pe care le-a cunoscut, pentru a se întoarce la urîta care-i împărtășește dragostea necondiționată pentru Carnaval, piesa pentru pian de Schumann, și care-l invită acasă în absența soțului, să-și vorbească despre muzică, despre măștile pe care le purtăm și să bea vin. Povestirea ia o turnură neașteptată și, tocmai cînd îți închipui că te-ai prins încotro bate autorul, îți dai seama că adevărata ei temă sînt măștile, nu urîțenia atrăgătoare a femeii.
În Confesiunile unei maimuțe de Shinagawa, Murakami răstoarnă regula de aur a povestirilor fantastice, aceea că fantasticul trebuie să-și facă loc treptat, după mai multe pagini, în relatare. Maimuța care i se confesează lui M. apare după doar cîteva pagini, încît te întrebi ce se mai poate întîmpla în povestire după dispariția maimuțoiului vorbitor căruia îi plac femeile, nu femelele din specia sa. Mai ales că textul revine într-o realitate care pare să nu mai conțină nimic neobișnuit. Și totuși, „recăderea” în fantastic e de o ingeniozitate inegalabilă, iar povestirea se rotunjește tulburător.
Cele opt povestiri din Persoana întîi plural te conving încă o dată ce scriitor extraordinar e și la bătrînețe acest Murakami.
Haruki Murakami, Persoana întîi singular, traducere și note de Andreea Sion, Editura Polirom, 2022.
