M-a bîntuit multă vreme amintirea ecranizării lui Gatsby de acum 40 de ani. Romanul inspirator i-a aparținut desigur lui Scott Fitzgerald, dar adaptarea a fost semnată atunci de un nume care avea să devină la fel de ilustru: F.F. Coppola. De aceeași glorie s-a bucurat și interpretul său, Robert Redford (în prima versiune, din 1949, titularul era Alan Ladd). Cu toate aceste argumente retrospective, filmul mi-a ramas în memorie mai mult ca o transpunere monumentală, dar fadă, fără suflet. O așteptare similară trăim noi și acum, la Cannes, în ziua deschiderii celei de-a 66-a ediții a faimosului festival. Faptul că ecranizarea îi e datorată australianului Baz Luhrmann nu mi se pare neapărat o garanție. Deși Luhrmann a dus și el o existență carnavalescă, contaminată de singurătate, plictiseală și nevroze.
În orășelul New South Wales în care a crescut, mama, care vindea rochii, dădea și lecții de dans, iar tatăl, care începuse ca fermier, deținea, pe lîngă o o stație de benzină și… o sală de cinema. Viitorul cineast a învățat cîte ceva din toate. Pe la 20 de ani era regizor de teatru. Printre succesele sale în această ipostază s-a numărat și versiunea scenică a ceea ce avea să devină, probabil sub influența mamei, primul său film: Strictly Ballroom / Dansuri de societate(1992). Deși subiectul său era cît se poate de convențional, filmul ieșea din tipare, grație prospețimii viziunii regizorale, și cucerea publicul din întreaga lume. Nu e de mirare că autorul era invitat la Hollywood pentru William Shakespeare’s Romeo + Juliet (1996), flamboaiantă versiune modernă a tragediei romantice a Marelui Will. În Verona sa, o metropolă fascinantă și fatală, frumoșii Romeo (Leonardo DiCaprio, premiat la Berlin) și Julieta (Claire Danes) își consumă destinul tragic. După această nouă reușită, Baz primește un buget care-i permite să-și satisfacă toate extravaganțele. Musical-ul postmodernist Moulin Rouge! (2001), dedicat tatălui Leonard, decedat în prima zi de filmare, s-ar fi putut intitula, la fel ca și spectacolul montat pe scena celebrului cabaret, „Spectaculos, spectaculos!”. Nimic nu este prea mult pentru regizor: culoarea și ritmul, muzica și dansul îi țin pe spectatori cu sufletul la gură, deși intriga este foarte subțire. Ewan McGregor și Nicole Kidman sînt de această dată personajele principale, și ele victime ale unei iubiri aparent imposibile. Moulin Rouge! (premiat cu două Oscaruri, din opt nominalizări) încheia, pentru regizor, așa-numita „trilogie a cortinei roșii”, al cărei stil era menit a stimula participarea publicului la experimentele de pe ecran.
Luhrmann intenționa apoi să realizeze o trilogie epică cu mari eroi ai istoriei, dar prima producție, în care Leonardo DiCaprio trebuie să-l interpreteze pe Alexandru cel Mare, devine inoportună fiindcă Oliver Stone lansează și el un Alexander. Regizorul revine, vrînd-nevrînd, în ținuturile natale pentru un alt proiect, Australia (2008), care devine un eșec megalomanic. Dar remarcabil prin neobarocul exuberant al filmelor sale, Luhrmann e capabil să transforme – cu sprijinul muzicii memorabile și al coregrafiilor impresionante – kitsch-ul cel mai banal în autentică magie cinematografică. Așa că iată-ne, din nou, pe Coasta de Azur, așteptînd să treacă orele care ne mai despart de inevitabila premieră mondială a noului Gatsby. Cît de nou, asta rămîne de văzut, depinde cu ce mijloace va fi evocată aici, după aproape 50 de ani de la ultima tentativă, epoca atît de fotogenică a contrabandei de alcool, extravaganțele îmbogățiților timpului, iubirile, minciunile și micimile lor…
Publicat în Cațavencii, nr. 19 (97), 2013
