Eram duminică la Elvirița, fosta mea colegă de cămin, de petreceri și repartiție, astăzi femeie respectabilă, divorțată, dar nu singură. Ea nu va fi niciodată complet singură, pentru că bărbaților le place la nebunie adierea singurătății, mai ales cînd adie dinspre o măsuță chic, de la Hilton. Brusc, masculii își pierd uzul rațiunii și al portofelului…
— Și… știi? – mi-a spus Elvira – lumea e mai bogată, mai strălucitoare și mult mai accesibilă. Nuți, scumpa, cu ce te servesc?
Dar să nu divaghez, pentru că a scos șampania. Azi sărbătorim, mi-a spus. Știam dinainte ce vom sărbători. Ne-am așezat la televizor. Tremura inimioara în mine (aveam, ca-n adolescență, fluturi în stomac) la gîndul că-l voi vedea pe iubi al meu, frumușelu’ lu mama. Glumesc. Mai bine aș muri în chinuri, săracă și drogată, decît să fiu eu mama lu’ Ronaldo. Cînd colo, Elvira dă pe Euronews. La NATO. În Varșovia. Și doar știa cît îi urăsc pe polonezii ăia țepeni. Eu cred că sînt englezoaică, în fundul adînc al sufletului meu, bine le-au făcut.
— Fată, e meci. E finala.
— Taci tu, a zis Elvira înfiorată și mi-a arătat cu degetul o caschetă sub care trona o mustață albă. El e.
Jur că numai curiozitatea și politețea m-au făcut să mă uit (deși tremuram de indignare).
— Da, am spus la repezeală. Îl știu. L-am văzut la ziua Americii. Un mototol, un scîrțan.
Elvira s-a înecat, s-a făcut vînătă, a tușit.
— Nu-i adevărat, e un gentleman desăvîrșit. Uite, ceasul ăsta, Pathé, e de la el. Și lănțugul de la picior! Ești o toantă!
M-am ridicat și am ieșit pe ușă. Măgarul! Mie îmi dăduse doar o fotografie, în plic, lîngă un cec prăpădit. Cînd am ajuns acasă, nenorocirea era în toi. Îl căsăpise un bou pe Ronaldo, așa că am închis televizorul și am plîns, de nervi, pînă dimineața. Auzi tu, o fotografie!
O fotografie, tot e ceva. Altele au patit mai rau :
Mitropolitul era cercetat pentru ca ii luase unei domnisoare casa, bemveu, blanuri, margele, alea-alea.
Si vorbeau doua maicute ; Auzi tu, si noua ne spunea bogdaproste !