Sînt un vechi adept al mersului pe jos. Și de voie, și de nevoie. Dar nu m-aș fi gîndit să scriu o carte despre această îndeletnicire, căci mersul, ca și literatura, e ceea ce știm toți că e, chiar dacă unora ne trece prin cap să filosofăm despre el și despre ea. Totuși,un irlandez, Shane O’Mara, a scris o carte despre mersul nostru biped. Tipul nu e vreun excentric, ci o persoană cît se poate de convingătoare. Îl iau în serios edituri științifice cu reputație solidă și cu credențialități indiscutabile.
Chiar dacă are pe alocuri un stil patetic de irlandez persecutat de englezi și de avocat al unei cauze care pare pierdută, S.O. știe să te convingă, pas cu pas, despre filosofia mersului.El crede că, dacă n-ar fi fost mersul biped, omul n-ar fi plecat din Africa. Aici am anumite îndoieli. Bănuiesc că, și dacă ar mai fi mers în patru labe, omul tot ar fi plecat din Africa, din motive de supraviețuire, ca și patrupedele.
După părerea mea, cei care au plecat din Africa, de-au populat apoi pămîntul, au fost nu neapărat niște curajoși dotați cu spirit iscoditor, ci mai curînd cei ce nu erau în stare să se lupte cu cei care stăpîneau locurile de pe acel continent. Oarecum, îmi închipui că, la fel ca fuga evreilor din Egipt, și plecarea din Africa a avut motive asemănătoare.
Cine pleacă de la bine?! Asta mă face să cred că plecarea din Africa a fost o treabă în care cei slabi au întins-o de frica celor puternici. N-am însă nici o dovadă pentru ceea ce afirm. Altminteri,Elogiul mersului mi se pare cît se poate de acătării. Sîntem oameni, zice irlandezul, fiindcă mergem biped și am avea, din cauza asta,un orizont mai larg decît dacă am merge în patru labe. Cangurii, care au adoptat și ei bipeditatea, ne întrec însă la performanțele deplasării: și la viteză, și la rezistență. Doar că această adaptare nu i-a făcut mult mai inteligenți decît alte marsupiale. Tehnic, după cum au constatat oamenii de știință, dacă oamenii ar merge și azi în patru labe, ar avea performanțe superioare mersului biped. Deci, paradoxal, mersul omului pe două picioare n-a făcut altceva decît să-i creeze probleme suplimentare de adaptare. Doar că, mergînd pe labele din spate, am descoperit că putem face, în același timp, diverse alte chestii cu labele din față, ceea ce însă au descoperit și cangurii, care se bat cu labele eliberate de operațiunile mersului. Ca să nu mai pomenesc de performanțele maimuțelor de dimensiuni mari, care știu să folosească unelte cu destulă dibăcie.
Dar să revenim la mersul nostru cel de toate zilele.În antichitate, Aristotel filosoful avea o școală peripatetică, adică se plimba cu discipolii săi, ca să ajungă la gîndiri nemaigîndite. Iluministul Rousseau spunea că, dacă nu merge, nu-i mai funcționează mintea. Despre un vestit matematician stă ca mărturie că mersul pe jos l-a ajutat să dea de cap unei ecuații a cărei rezolvare a zgîriat-o cu un briceag pe balustrada de piatră a unui pod pe unde se plimba. Inscripția lui în piatră e ocrotită azi cu explicații elogioase, cam cum ar fi fost și dacă Isaac Newton ar fi scrijelit pe trunchiul mărului inspirației sale științifice că, în timp ce lenevea sub crengile pomului, acolo a descoperit cum e cu gravitația. Ca să nu mai spun că Socrate, cînd dialoga cu unul și cu altul, căuta mai întîi un loc unde să se așeze împreună cu interlocutorul.
Cît e așadar mersul producător de gîndire în comparație cu șederea? Nu știm. Căci la fel cum poți avea idei mergînd, poți avea și idei care n-au nici o legătură cu mersul, ci cu alte activități fizice sau cu dormitul. Ceea ce S.O. recunoaște, făcînd în cartea lui și un elogiu al somnului care ne dă idei sau ne ajută să rezolvăm probleme cărora n-am fost în stare să le dăm de cap în stare de veghe, ceea ce înseamnă că mintea noastră „merge” și în timp ce dormim.
În afară de cei care nu se pot deplasa pe picioarele lor, printre care și răposatul genial Stephen Hawking, toți ceilalți mergem. Unii ca proștii, alții creativ, dar toți pășimcumva înainte. Acum, de cînd cu COVID-19, s-a cam terminat, ai zice, cu mersul nostru pe jos pe distanțe lungi, dacă n-ai la tine hîrtia cu scopul și durata deplasării. Așa că Elogiul mersului merită citit și ca un mesaj al speranței că ne vom putea folosi din nou mersul și din pura plăcere a plimbării, fără să ne întrebe Poliția, ca pe infractori, ce căutăm pe stradă.
Shane O’Mara, Elogiul mersului, traducere de Ancaoana Mîndrilă-Sonetto, Editura Polirom, 2020.
