Știați că în anul 1995 somnul,
introdus ilegal în apele Padului prin anii ’70, a fost decretat prin lege specie invazivă, care trebuie eliminată din ecosistemele acvatice? Italienii au cheltuit, fără rezultate notabile, zeci de mii de euro pentru a extermina științific acest pește din lacuri și râuri, asta până în 2003, când – în disperare de cauză – provincia Rovigo a acordat sute de licențe pescarilor comerciali din Ungaria, nărăviți la somn. Poate că ungurii n-au avut har, sau poate că era prea mult somn în Pad, cert este că somnul a rezistat eroic. Cum în tot răul este și un bine, s-a ajuns la crearea unei piețe de pește la Milano, Italia devenind astfel exportator de somn spre Europa de Est. În acest Est, mai precis în Delta Dunării, somnul este la el acasă, fapt ce a generat și o dependență culinară endemică față de tot felul de fierturi, prăjeli și borșuri pescărești. În cel mai tradițional stil balcanic, tradiția culinară a dus inevitabil la jaf și braconaj până când somnul, plăsuit și electrocutat din fragedă pruncie și până la zenitul vieții din adâncurile Dunării, a devenit subiect pentru coșmaruri piscicole. Astfel ajungem la înfrățirea oficială între Delta macaronarilor și Delta noastră, înfrățire ce a unit orașul italian Rovigo cu Tulcea încă din 2001.
Treaba aceasta a strâns atât legăturile culturale între cele două comunități de pescari latini – rovigoneni și lipoveni –, cât și ițele plaselor de pescuit. Adică un fel de melanj între calzone și plachia de crap care a dus mai departe, în 2012, la acordul dintre cele două țări prin care peștele recoltat de pescari tulceni, ce au primit licență de pescuit în Italia, este exportat prin societatea SOGEMI în România. Practic, pescarii din Delta Dunării, care au devastat stocurile piscicole cu plasă și baterie de electrocutat acasă, sunt chemați să facă treabă în Delta Padului. Folosind tehnicile și fărădelegile învățate acasă, ai noștri au ajuns în scurt timp la conflicte cu carabinierii, au alimentat subiecte de scandal în presa locală și chiar mișcări de stradă în Rovigo ale localnicilor împotriva acestor venetici. Că sunt meseriași braconierii noștri, asta este fără tăgadă. Judecați singuri: 10% la sută din numărul total de licențe de pescuit sunt ale românilor. Puțin, dar suficient pentru a insufla macaronarilor teroare piscicolă. O teroare care din punctul de vedere al autorităților italiene are un gust dulce-amărui, pentru că extermină somnul, însă pune în pericol întregul stoc piscicol al Padului, chestie care ține deocamdată în expectativă intervenția hotărâtă a carabinierilor.
Vă invit acum să aruncăm o privire prin viața unui român tulcean
răsărit din frăția celor două delte, așa cum arată ea în documente publice: Emil Radu Badea. Nu este el cel mai rău braconier de la Gurile Dunării, dar apare atât la Rovigo, cât și la Tulcea, așa că e interesant să vedem cum funcționează această înfrățire. La Rovigo, unde este rezident cu licență de pescuit comercial și alte activități conexe pisciculturii, a băgat în sperieți localnicii și necuvântătoarele din râul Pad, totul cu mijloace specifice ce țin de plasa monofilament și aparatul de curentat. Pe Dunăre este prins la braconat cu baterie prin februarie 2011, iar între faptă și pedeapsă băiatul o arde cu somnul Padului, dar mai bagă ceva voltaj și în somnii de acasă, tot cu dosar penal și în 2012, tot prin februarie, la sfârșit de concediu de sărbători de iarnă în România. În 2013 îl prinde Justiția română din spate, îi dă amendă penală și interzicerea dreptului de a pescui comercial pe Dunăre, bașca în 2014, când i se contopesc pedepsele, ia ce e mai mare ca o amendă, doi ani de pârnaie și interzicerea dreptului de a pescui pe o perioadă de patru ani. Stați cuminți, Emil este liber să plece la somnii Padului, pentru că Justiția tulceană suspendă pedeapsa condiționat, pe o perioadă de patru ani, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor de braconaj din Delta Dunării.
După chipul și asemănarea lui Emil,
rezident în Rovigo, zeci de braconieri din Delta Dunării au căpătat licențe de pescuit în Italia. Cum se vede însă pe malurile Padului acest lucru? Motoare furate de pe bărci, porți de acces la râu sparte, clinciuri permanente cu carabinierii, ravagii piscicole. Bărci, plase și baterii de curentat ajunse în mâinile carabinierilor, tone de pește confiscate, o opinie publică ce înfierează tot mai vehement românii, la modul general. Se estimează o cantitate de pește între o mie și două mii de tone recoltată lunar în aceste condiții, cu evaziunea fiscală de rigoare. Astăzi, autoritățile italiene au identificat nouă grupuri de braconieri proveniți din Delta Dunării între Bagnacavallo și Ca’Mello, conectate între ele și cu filiere comerciale ilicite ce duc direct la Tulcea. Majoritatea acestor români au un istoric încărcat al braconajului pe Dunăre, unii dintre ei cu dosare penale grele și suspendate condiționat de judecătorii tulceni. În Italia, treaba lor se apropie de final, somnul nedorit începe să dispară, dar odată cu el și ceilalți pești, pentru că procedeele distructive ale braconajului cu curent și sute de kilometri de plase monofilament distrug Delta Padului, așa cum au distrus deja Delta Dunării.
O să râdeți, dar înfrățirea aceasta care a dus în Delta Padului sămânța neantului din Delta Dunării nu este doar o poveste tristă a ecologiei prin care o specie invazivă de pește răpitor, acuzată că distruge ecosistemul acvatic în 50 de ani, aduce după ea pescarul tulcean care reușește să termine totul în doar zece ani. Este și o poveste veselă prin care proiectul de suflet al pisciculturii românești – Bursa de Pește de la Tulcea – nu moare și nici nu se predă în lipsa peștelui autohton, exterminat de pescarii locului, cu acte sau fără acte, legal sau ilegal. Pentru că peștele venit pe căi oculte din Delta Padului e mort oricum și nu se poate da de gol că vorbește italienește pe gheața Bursei care domină esplanada portului din Tulcea, iar exportul de braconieri români în Italia mai dă Deltei Dunării un răgaz să-și refacă rezerva piscicolă. Și – mai presus de orice înfrățire – Delta Dunării este o Rezervație a Biosferei în care, în mod natural, nimic nu se pierde, totul se transformă cumva în borș.
