Am terminat facultatea în Cluj și am venit la master în București. Ca orice provincial, m-am mutat aici ca să vă fur slujbele și să vă umflu prețurile în oraș. Or, pentru toate astea e nevoie de un loc unde să stau, ca să am de unde porni în fiecare dimineață, când fur slujbe și umflu prețuri.
Debutul meu în vânătoarea de chirii
a fost spre finalul lui august, când cei doi băieți cu care căutam au găsit un apartament fain în cartierul armenesc. 400 de euro, trei camere mari, living, două băi. Din partea mea, l-aș fi luat și pe nevăzute, încrezător fiind în puterea imaginilor de pe Internet de a reprezenta realitatea. Poze, însă, nu erau, căci agenția retrăsese anunțul de pe net după ce bătuse palma cu băiatul, iar pe ăsta nu l-a dus capul să facă poze la fața locului. Ca să am o idee, totuși, în ce mă bag, urc miercuri seara 15 ore cu trenul Oradea-București (locomotiva s-a dezumflat între Predeal și Sinaia), cu o vizionare programată pe dimineață-prânz. Dimineața, viitorul coleg nu dă de agent la telefon. Ajung joi pe la 12 și aștept vești de la coleg. Ăsta mă sună pe la 1, îmi zice că agentul și-a deschis, în final, telefonul, că e la Vamă și vorbește împleticit, a zis că își convinge un prieten să îl bage așa, rupt de beat, în mașină și să îl aducă pe seară în București, să ne arate nouă apartamentul. Pe la 5 îl sun și eu pe agent. Printre aburii de alcool ieșiți din receptor aflu că în „douăzeci de minuțele” pornește și ajunge la un maximum 8 în București. Lucru dificil, că la 9 aveam ultimul tren și a doua zi era cununia civilă a soră-mii, înapoi în Oradea. Cu speranță în suflet, beau și eu vreo patru beri în centru, să ajung pe aceeași frecvență cu agentul. La 9 seara ne întâlnim; era un rocker blond de maximum 30 de ani. Vedem apartamentul, facem filmări, batem palma și o iau la o fugă într-un Uber direct la Brico Depot Militari, să prind ultimul blablacar către Oradea: o furgonetă de mare tonaj cu cap de TIR și culcuș special amenajat pe orizontală în spatele scaunelor. De dormit, am dormit ca un prunc, dar m-am trezit din reverie o săptămână mai târziu, când colegul îmi zice că am luat toți țeapă: proprietarul se întorsese în țară și dăduse apartamentul unor prieteni.
La începutul lui septembrie, fac alte 15 ore pe drum,
dar de data asta o potrivesc și cu venitul la redacție, să împușc doi iepuri. Oferta era promițătoare: cameră la demisol, pe strada General Florescu, lângă Colțea. Pe bătrânul proprietar cu care vorbisem la telefon îl luau gingiile pe dinainte de repede ce vorbea și n-am prea distins detaliile locative, dar am zis să văd camera oricum cu ochii mei. Ajung la locație, văd o fereastră spartă de demisol într-o clădire dărăpănată. Asta să fie camera mea? Un alt bătrânel vine și mă coboară în infern, la subsol. Îmi deschide ușa la o cămăruță pătrată de maximum 3 pe 3, cu un pat jegos înfundat în capăt. În stânga patului, o oglindă și chiuvetă, mi-a venit să îl întreb dacă acolo era locul de pipi; becul avea paletă tradițională de ventilator, să mai amestece vălătucii de igrasie între ei. Gemulețul era acoperit cu foi de hârtie și securizat cu cârlig metalic de ușă. O pușcărie cu dichis – cu norocul că avea dulăpioare și cablu TV. Baia era sus, la parterul scării, deci când coboram în prosop, totoșei și cu bigudiurile puse, trebuia să dau și bună ziua la vecini. L-am întrebat cu ochii mijiți pe om dacă „sigur asta nu era beci înainte” și a răspuns negativ și prompt. Privind în urmă, pot să înțeleg de ce: o întrebare, totuși, insultătoare pentru 125 de euro pe lună.
La următoarea chirie părea că îmi pusese Dumnezeu mâna în cap:
Citadella Titan, apartament modern, 550 de lei, două camere, dintre care în living stătea un alt băiat. Ca orice vinitură, iau metroul greșit, mă redresez cu un autobuz și ajung la destinație. Bloc ultraluxos (pentru impresiile mele), lift stil navetă spațială. Sus, apartament lux. În living, plasmă mare, canapele moderne, balcon elegant, frumos, cât de cât; camera promisă era mărișoară, pat mare, dulap. Atâta doar că livingul nu era decomandat, intrai direct în el. Am întrebat: „Păi, și dacă vreau să ies noaptea… dacă aduc și eu un prieten, o fată?…”, la care răspunsul m-a lămurit: „Așa, și? Adu-o”. Băiatul era un brăilean la vreo 28 de ani, vorbea rapid și convingător: cum am intrat, m-a și dus în cameră, să-mi arate mizeria rămasă de la nesimțita de actuală locatară, care își lăsase vasele neduse la bucătărie, cu niște gunoaie în ele. „Deja de două-trei zile! Păi, se poate așa ceva?” Iar eu m-am rușinat, căci din proprie experiență știam că se poate. Mi-a mai arătat draperiile pe care le zgâriase fata în partea de jos (n-am văzut), s-a plâns de mizeria de la ea (nu era), a observat mirosul stătut (era). „Păi, da, man, dar e camera ei.” „Da, dar ea când stă în mizerie, n-o duce pe șlapi și la mine? Ba da!” Just argument. Mi s-a plâns despre cum o ajutase pe fată din milă, dar ea întârzia cu chiria, mințea, șutea mâncare din frigider și alte drăcovenii. O fi, de ce nu. Eram în asentimentul lui, nimeni nu vrea să stea cu o lipitoare. Mi-a adunat pe calculator o sumă pe care cu greu a primit-o de la ea: 550 chiria, 150 cheltuieli, 200 altceva. Mă întreba, la debit conversațional dublu: face 900? Am dreptate sau nu? Sigur că avea, cine sunt eu să neg matematica? Omul avea clar o formă de OCD pe curățenie sau o nevoie de control, aș fi fost terorizat mintal după prima săptămână. Un alt detaliu interesant, pe care l-am aflat la final, e că el era și proprietarul. Am fugit cu toate picioarele mele de acolo.
Ultima fază a fost ieri, la un apartament mișto de trei camere,
atâta că în Drumul Taberei. Proprietara era drăguță, a fost dispusă să ne și scadă 50 de euro. A contat pe noi că suntem băieți de treabă, că „nu dăm muzica tare, nu facem scandal, nu punem manele”. Am încuviințat din reflex, dar mai încolo am stat și m-am gândit la chestia asta: „Băi, și dacă într-o zi am chef să pun și eu un «Chef de chef» de la Adi Minune sau o Denisa? Trebuie să ascult în surdină, cu ochii în patru după Gestapo-ul civilităţii din cartier sau să mă abțin cu totul? Dacă în a doua lună dau drumul la prima manea, îmi demolez complet imaginea de băiat finuț și cu carte? La a treia chirie, parcă văd că ne cheamă proprietara: «Băieți, lumea vorbește. Trebuie să avem o discuție».” Până la urmă, așa sunt și chiriile, ca o manea: bubuie ce bubuie și, la un moment dat, se îndulcesc. Eu, unul, încă mai aştept până să mă mai decid; dacă știți una bună, dați-mi de veste.
la „bălăceanca” au camere ca lumea ,doar că trebuie să-ţi împarţi cotidianul cu alde nea isus ,beethoven ,hitler , buddha sau burebista