S-ar putea scrie un roman istoric plin de adînci învățăminte politice despre purtătorii de cuvînt ai Președinției țării. Ceaușescu n-a avut purtător de cuvînt, deoarece cuvînta el însuși, cînd credea că e cazul. Dar dacă ar fi avut, persoana care ar fi îndeplinit acest rol s-ar fi exprimat exclusiv în citate.
Îl mai țineți minte pe ambasadorul Traian Chebeleu, primul purtător de cuvînt al lui Ion Iliescu? El era pasul înainte față de președinția lui Ceaușescu. Dar la fel ca democrația originală de care vorbea Iliescu, ambasadorul era produsul unei perestroici autohtone altoite pe un circ politic dominat de feseniști. Posomorît și sibilinic, Chebeleu atrăgea atenția prin două însușiri: 1) era mai întunecat la piele decît președintele; 2) chiar și cînd dădea bună ziua jurnaliștilor, Chebeleu părea s-o facă într-o limbă de lemn fără fisură. Cînd Iliescu s-a întors la Cotroceni, după Emil Constantinescu, animalul politic din el și-a ales ca purtătoare de cuvînt o prospătură blondă, provenită din presă, care știa să scarpine orgoliile ziariștilor acreditați la Cotroceni. Corina Crețu simula normalitatea, cu talentul unei dansatoare înamorate care prestează în beneficiul simpatiului ei.
Băsescu a avut trei purtători de cuvînt în cei zece ani cît a fost președinte. Pe Adriana Săftoiu a ales-o el. Rolul ei era să-i mai dreagă declarațiile prea bășicate și să-l calmeze înainte de face altele și mai și. Săftoiu a plecat de la Cotroceni de răul Elenei Udrea. Blonda de la Tîrgșor i l-a furnizat apoi lui Băsescu pe Valeriu Turcan. Ea l-a furnizat și tot ea l-a debarcat atunci cînd Turcan a început s-o trateze cu refuzuri de comunicare. Din rezerva ei de cadre, Udrea l-a dus la Cotroceni pe Bogdan Oprea, cel ce a adoptat, în comunicate, țîfna băsesciană și a înțeles importanța Elenei Udrea în mesajele Președinției, ca orice slugă la doi stăpîni.
Tatiana Niculescu Bran, doamna cu schimbarea perdelelor și cu reintroducerea cantinei la Cotroceni, a bătut recordul scurtimii șederii în această funcție. Dacă n-a avut o relație bună cu presa, cît a fost purtătoarea de cuvînt a lui Klaus Iohannis, autoarea Spovedaniei de la Tanacu compensează acum, postînd pe FB misterioase poeme cu caracter memorialistic, din care deducem că nu poți croi cuvinte din tăcerile prezidențiale și nu poți ține conferințe de presă în care să răspunzi curiozității jurnaliștilor cu „Da”, „Nu”, „Posibil” și „Rămîne de văzut.”. Pentru asta ajung cuvintele lui Iohannis.
