În primii ani de după Revoluție, concetățenii noștri trimiteau scrisori la ziare, cu o încredere aproape copilărească în puterea presei de a le face dreptate. Unii însă veneau cu scrisoarea la redacție, ca să fie siguri că adresantul – ziar, revistă sau post de radio – le primea suplica. Pe atunci eram redactor la România literară. Revista își avea sediul în Casa Scînteii, corpul B, în aripa dreaptă a uriașei clădiri. În aripa stîngă erau cotidienele.
Unii dintre oamenii cu scrisori nimereau la noi din greșeală. Voiau să ajungă la România liberă, dar dacă tot ajunseseră aici, își încercau norocul, sperînd că poate și România literară le va rezolva cazul. Și cîte erau! De la cele în care epistolarzii cereau bunuri materiale, ca să zic așa, adică butelii de aragaz, automobile Trabant pentru persoane cu handicap sau apartamente cu prioritate pe listele întreprinderilor la care lucrau, pînă la denunțuri împotriva unor vecini bănuiți de terorism sau de atitudini contrarevoluționare. Mai erau însă și unii care voiau să reformeze România, bănuind ceea ce va urma.
Și azi regret că n-am notat atunci, pentru mine, cîte am aflat de la persoanele care așteptau din partea presei să le rezolve plîngerile și ideile reformatoare. De vreo cîteva însă îmi amintesc. Un tip de vreo 40 de ani, scund și bîlbîit, dar foarte logic în scrisoarea lui, cerea unirea României cu Ungaria și cu Bulgaria, ca să nu mai existe diferende teritoriale între ele. O doamnă între două vîrste, măritată, dorea ca femeile casnice să primească salariu de la stat pentru munca lor la domiciliu. Un domn în vîrstă voia ca foștii securiști și informatorii lor să nu mai aibă drept de vot timp de zece ani.
Dintre cei care veneau la redacție cu treburi literare, îmi amintesc o doamnă bine îmbrăcată care mi-a adus un manuscris gros și o icoană de lemn, dintre cele recente. Am luat manuscrisul, dar i-am dat icoana înapoi. I-am cerut în schimb un număr de telefon. Doamna m-a întrebat dacă nu cumva sînt ateu. I-am zis că nu, la care ea mi-a spus că numai ateii refuză icoane. Am ajuns la un compromis: ea să mai țină icoana pînă îi citesc eu manuscrisul. Printre paginile dactilografiate, am descoperit acasă, erau băgate și bancnote de 100 de lei, nou-nouțe. Erau cinci cu totul. Așa că, vrînd-nevrînd, am invitat-o la o discuție, după o săptămînă. I-am dat banii înapoi aproape cu de-a sila și explicîndu-i că nu era cazul. Apoi i-am spus că romanul mi se părea slab. La care doamna mi-a replicat, țipînd, că asta era cea mai sigură dovadă că eram ateu. Am condus-o cu mare greutate pînă la lift. Doamna voia să mă catehizeze și-mi arăta icoana, de parcă Sfîntul Gheorghe, patronul meu onomastic, cel naiv pictat pe lemn ucigînd balaurul, ar fi fost un critic literar care credea în manuscrisul ei, spre deosebire de balaurul în care mă metamorfozasem eu.
