E sîmbătă după-masă și plouă. Apoi e soare și apoi iar plouă, doar pentru ca soarele să iasă din nou dintre nori. Pe așa o vreme aiurită, în sala Senatului Universității “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, toată floarea cea vestită a Uniunii Scriitorilor din România s-a adunat să dezbată și să discute, și să facă, și să dreagă.
Romanul ca mărturisire istorică – ce temă!
Cîte nu s-ar putea spune și cît nu s-ar putea certa ideile pe un așa subiect… Voi merge negreșit, mi-am zis cînd am aflat despre eveniment.
Ajung, la ora exactă, la Palatul Apor din Alba Iulia, devenit între timp clădire a Universității, ce găzduiește Școala Doctorală (ce credeați, că la Alba Iulia, oraș cu universitate ce are secție de Educație Fizică și Sport în cadrul Facultății de Științe Juridice și Drept, nu se fac doctorate?). Sala Senatului Universității e plină ochi. O masă mare cît trei mese mari adună vreo 40-50 de oameni, iar încă vreo douăzeci stau cuminți pe margine. În capul mesei stă însuși Nicolae Manolescu, al treilea președinte al USR din mandatul lui Nicolae Manolescu în fruntea USR. Mai recunosc cîteva fețe, pe Aurel Pantea – că e din Alba Iulia –, pe Daniel Cristea-Enache – că e vedetă îndrăgită de către fane care setează trend-ul, pe Ioan Groșan – că e Neluțu Groșan, pe Al. Cistelecan și pe încă vreo cîțiva pe care parcă-i mai văzusem în diferite contexte. Plus niște șefuleți de instituții publice locale, emoționați pînă la lacrimi că, cine știe, istoria poate are să-i țină minte trași în poză alături de căpeteniile scrisului din anul 2016.
Nicolae Manolescu deschide evenimentul și anunță
o listă cu douăzeci de vorbitori. Apoi lista se schimbă, căci unii nu ajunseseră, iar alții nu vor rămîne pînă a doua zi. Urmează să vorbească zece oameni în prima zi și zece în a doua. Manolescu citește o listă, apoi le explică participanților procesul, faptul că trebuie să vină în fața clasei și să vorbească de acolo – pentru că cineva de la radio trebuie să înregistreze. În ordinea numerelor de pe tricou, stabilită de Manolescu, sînt înscriși la microfon Aurel Maria Baros, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeșu, Traian Dobrinescu, Nicolae Oprea, Irina Petraș și încă cîțiva, pînă se formează unșpele de start. Cu Manolescu căpitan.
Înainte să înceapă toată treaba, președintele USR citește un mesaj din partea cuiva și mai ține o mică cuvîntare. Vorbește despre Monica Lovinescu, care spunea că nu există în literatura română de după 1989 un roman-mărturie istorică, apoi face un mic reproș romancierilor din generațiile ’60 și ’80, în sarcina cărora ar fi căzut această datorie, de a scrie despre trăirile lor din comunism. După care, țaca-paca, dă cîteva scatoalce scriitorilor tineri – care au scris mai mult în acest domeniu, însă au scris niște “pfff, mărturii extrem de discutabile, foarte discutabile”. Și apoi, o țîră de truism, cum că “e limpede că generația 2000, care la Revoluție abia se punea pe picioare, nu are accesul generațiilor anterioare la epoca încheiată în 1989”. Pam-pam! A mai spus apoi cîteva cuvinte despre ultimele scrieri ale lui Radu Cosașu și ale Gabriel Chifu, după care s-a trecut la treabă. Și ce treabă!
Ceea ce speram să fie o dezbatere serioasă,
căci subiectul era unul cu adevărat serios, s-a transformat într-un fel de concurs de compuneri între liceele agricole, faza pe județ. Cu mici excepții, fiecare vorbitor s-a dus frumos lîngă Nicolae Manolescu, s-a așezat și a început să citească banalități de pe niște hîrtii. Timp de două ore am asistat la un plicticos spectacol de platitudini din care am aflat că în romanele lui Alexandre Dumas se împletește adevărul cu ficțiunea, că însemnările de călătorie ale lui Marco Polo s-ar putea să nu fie exacte ori că mărturia e mereu subiectivă și că scriitorul, de fapt, minte cînd scrie, căci nu scrie ce s-a întîmplat, ci ceea ce simte și crede el că s-a întîmplat. Unii mai ies din sală, la o țigară, alții ațipesc – sau, mă rog, își odihnesc ochii –, în timp ce eu mă întreb de ce naiba nu l-au invitat și pe Bobonete să vorbească despre adevărul atemporal, care transcende hic et nunc-ul istoric.
Sigur, nu vreau să fiu rău, au fost și cîteva intervenții decente, s-a discutat și critic la adresa comunismului, s-a făcut vorbire și despre scrierile lui Ierunca, despre Fenomenul Pitești, despre modalitățile prin care prozatorii mai puteau trișa, în perioada comunistă, cenzura, dar discuția a fost, cum ziceam, la nivelul unor compuneri ori prelegeri ce ar fi prezentat interes cel mult pentru niște studenți de anul I.
Nu știu, poate că sînt eu mai pretențios,
dar nu cred că îi poți aduce în discuție, la distanță de cîteva fraze, pe Virgil Ierunca și pe Mihail Sadoveanu, și să te raportezi doar la scrieri și nu la ce fel de oameni au fost. Adică știu că – vorba domnului Manolescu – noi ăștia, care la Revoluție abia învățam alfabetul, nu avem accesul bătrînilor elefanți la adevărul istoric, dar cred că se impune să amintești, măcar în treacăt, că Sadoveanu a fost un mare comunist. Mai apoi, desigur, te poți lua de tînăra generație ca avînd o scriitură discutabilă, dar atunci poate că e cazul să aduci în discuție și atîtea și atîtea romane de căcat, ale unor lingăi ai PCR, pe care azi instituțiile publice le finanțează. Doar la Alba Iulia știu de două astfel de cazuri în ultimele două luni.
Dar, dacă mă gîndesc că – exceptînd cele cinci puștoaice ce-l sorbeau din priviri pe Daniel Cristea-Enache – eram cam cel mai tînăr om de acolo, și asta în condițiile în care l-am depășit la vîrstă pe fiul Marelui Prieten Imaginar, poate nici nu prea trebuia să am cine știe ce așteptări de la un asemenea eveniment.
