Bariera lui Nino

Lui Nino Stratan nu-i plăcea la Junimea. Venea din cînd în cînd, numai dacă auzea că citește vreunul dintre poeții optzeciști. Sau dacă el scrisese ceva. Dar și atunci se uita mirat prin încăpere – eram prea puțini, după gustul lui. De obicei ne adunam vreo zece, hai cincisprezece în zilele mai bune, ceea ce era un mizilic față de sala plină de la Preoteasa, unde se strîngeau lunediștii. Nino, cu ochii lui catifelați și cu zîmbetul acela de adolescent pus pe farse, se învățase cu public. Așa că, la Junimea, fabrica lui de calambururi intra în repaus. Ne întîlneam duminica, zi de odihnă, dar dacă ar fi avut „cutie de rezonanță“, Nino ar fi sărbătorit și cea de-a șaptea zi a săptămînii prin muncă. Pe cei pe care-i cunoștea îi întreba afectuos: „Cum e, bătrînelul?“. Celorlalți le spunea: „Eu sînt Nino. Stratan“ (adăuga fără chef, dacă prenumele nu producea nici un efect asupra interlocutorului).

Era din Ploiește, căminist, și repetase „programatic“, dar cu o motivare de la doctor, anul trei de facultate. Asta știau toți studenții. Și profesorii se prinseseră că era ceva în neregulă cu întîrzierea lui în anul trei, dar, în afară de vigilenții oameni ai partidului, Ion Dodu Bălan și Pompiliu Marcea, nu comentau.

Nino, ca mulți timizi, punea o barieră de ironie între el și cei din jur și în orice subiect de discuție descoperea cel puțin un punct vulnerabil, pe care-l țintea cu vreunul dintre jocurile lui de cuvinte, din raftul cu sarcasme. Spre deosebire de ceilalți căminiști, era singuratic. În afară de poezie, de dragul căreia ridica uneori bariera ironiei, Nino avea o slăbiciune pentru cafea și pentru coniac, stimulente lirice cu acțiune opusă. Cafeaua – pretindea el – îl ținea cu picioarele pe pămînt, în timp ce coniacul era bun pentru levitații lăuntrice. Dacă-i spuneai că e influențat de Nichita Stănescu – și la început era – ridica din umeri: „Ar fi fost mai bun Victor Tulbure. Nu, bătrînelul!?“. Uneori avea momente de tristețe, în care zîmbetul îi dispărea. I se posomora privirea și, de oriunde s-ar fi aflat, pornea pe jos spre căminul studențesc unde, cald, frig, se întindea pe pat și își trăgea pătura deasupra capului, fără să le răspundă colegilor de cameră. Cînd revenea, zîmbitor și pus pe calambururi, îi vedeai în priviri o nesiguranță pe care nu reușea să o ascundă. Tudor Jebeleanu, care îi făcea fotografii cînd se întîlnea cu poeții optzeciști, spunea că cerul lui Stratan se înnora brusc, chiar dacă afară era senin cît cuprindeai cu ochii, și că în clipele acelea ironicul Nino era cel mai trist dintre optzeciști.