Sînt în Marsilia, e sîmbătă seară și am chef de-o bere cu fundal sonor adecvat. Tap-tap-tap pe ecranul telefonului: pînă în White Rabbit, cel mai apropiat bar rock de cazare (hostel-ul The People), sînt doar vreo opt sute și ceva de metri. Vreo zece minute mai tîrziu, iată-mă, deci, peste drum de terminalul croazierelor, gara maritimă a feribotului cu pasageri transmediteraneeni, intrînd în cîrciuma cu terasă în față, pe care, la ora aia, 7-7,30, era mai multă animație decît înăuntru.
Iepurele Alb trăiește într-un spațiu mic, dar încăpător. Cam ca gaura din Alice in Wonderland. Cum treci de ușă, în stînga, sub scara spre etajul cu balustradă și două mese, se întinde barul; în față, dai direct în toaleta unisex, cu o singură cabină; în dreapta, pătrunzi într-o a doua încăpere, un fel de separeu mai mare cu podium pe care se produc guriștii de concert, karaoke sau momente de stand-up.
Mai întîi, mi-am găsit loc lîngă un cuplu tînăr, pe un scaun de la tejghea. După ea, doi barmani și o fătucă tunsă à la Mireille Mathieu turnau în pahare diverse lichide. Pentru mine, berea casei, la draft, și, fiindcă e încă happy hour (17,30-20), puștiul tatuat nu-mi ia pe ea decît 5 euro (după ora 8, prețul revine la 6,50).
Atmosferă plăcută, relaxată, rock divers, mai mult hard și heavy. Niște tipi cară instrumente alături, în separeu; întrebat dacă se pregătește vreun concert, barmanul veteran (aparent, patronul) confirmă – vor cînta unii pe care îi cheamă Mauvaise Foi. Căutare rapidă pe net: la numele ăsta răspunde o trupă de doom din Paris. Yeesss!
Mă mut dincolo, pe una din canapelele în formă de U lipite de pereții tapetați cu tricouri, plăci de surf, postere și poze înrămate. La masa de sub fața lui David Bowie și ușor în lateral de diorama încastrată în zid, în care, la oglindă, printre capete de mort și alte lumînări, e vedetă iepurele din ceară însîngerat de pe firmă.
Auzindu-mă vorbind în engleză cu barmanul, un pensionar pletos, îmbrăcat în negru, care se vîntură, cu un pahar în mînă, pînă la bar și-napoi, mă abordează, împiedicîndu-se un pic în limbă, dacă sînt cumva englez. No, I’m Romanian și discuția nu se termină brusc, cum mi s-a mai întîmplat. Ba chiar, surpriză, francezul revine însoțit de două beri, ca să le ciocnim împreună de proaspătă cunoștință.
Cît ne conversăm noi pe teme muzicale, în locul riff-urilor dure pe care le așteptam, se aud ritmurile leșinate de chitară din probele de sunet ale unei trupe locale foarte cumințele: Mauvaise Foi, varianta de Marsilia, sînt niște amatori într-ale interpretării live, un fel de tonomat viu blocat pe cover-uri din repertoriul anglofon. Păreau, oricum, prea pașnici ca să fie doom-erii parizieni… Noul meu amic, Didier, insistă să se pozeze cu toți trupeții – el, mîndru că-i băgat în seamă, ei, încîntați că au măcar un fan.
Și începe marele concert. Un melanj sonor din aria stilistică Boney M – Aerosmith, ca-n finala Eurovision, faza pe balade. Întreg publicul e în extaz: prietenii și membrii familiei vocalistei (o tăntiță mai plinuță cu voce caldă). Cu noi doi, spectatorii necunoscuți, opt persoane.
Pop-rock-ul liniștit s-a transformat, după un timp, în reggae – probabil, pentru că dinspre bar începuse să miroasă a iarbă și li s-a părut foarte potrivit să-i aducă un tribut și lui Bob Marley. A fost momentul în care, chiar dacă nu voiam să le diminuez publicul cu 15%, pentru că a doua zi dimineață aveam de urcat într-un avion spre Valencia, mi-am băut berea și, în prima pauză dintre melodii, m-am ridicat și am plecat. Evitînd să mă uit înspre formație, ca să nu le citesc reproșul din priviri.
P.S. Chestionat de ce locul ăsta a fost botezat White Rabbit, barmanul mai tinerel a enumerat trei motive. Se numește așa, în ordine, pentru că: unu, Jack Daniel’s are un sortiment de whisky White Rabbit, doi, a fost inspirat de iepurele grăbit să intre în gaura din Alice în Țara Minunilor, și trei, patronului îi place foarte mult piesa trupei Jefferson Airplane.
