Basmele lui Andersen

De un Moş Nicolae, demult, am primit o carte şi cîteva mandarine. Cartea era învelită ca un pachet şi avea şi o fundă. Mirosul mandarinelor ajunsese pînă la copertă şi a mai rezistat o zi după ce mandarinele s-au terminat. Mai avusesem pînă atunci două experienţe cu Andersen – Lebedele şi Fetiţa cu chibrituri în nişte cărţulii pentru copii din colecţia Traista cu poveşti. Lebedele se termina semi-nasol. Fetiţa cu chibrituri catastrofal. 

Dar dacă iau la socoteală basmele acestui danez sucit, cele mai multe se termină prost. Mica sirenă dispare, Soldatul de plumb sfîrşeşte pe foc ca şi Bradul de Crăciun, prinţesa care se pupă cu prinţul travestit în porcar rămîne cu buza umflată, privighetoare împăratului Chinei îşi ia zborul. Privighetoarea măcar, după ce-l ajută pe împărat să se vindece, rămîne prin preajmă, dacă mai are împăratul nevoie de terapie prin muzică. În răţuşca cea urîtă partea nasoală ţine pînă aproape de sfîrşit şi, mă gîndesc acum, chiar dacă s-a văzut ea lebădă, cu siguranţă că e o lebădă complexată, care nu va uita toată viaţa uşuielile de care a avut parte pînă la prima tinereţe. I-am păstrat undeva în amintire un oarece resentiment lui Andersen fiindcă m-a făcut să plîng şi pentru că şi în basmele care se termină cu bine mi-era frică să nu păţească vreo nepăţită personajele la care ţineam. Îl mai ţineţi minte pe soldatul trecut în rezervă din Amnarul? Puţin i-a lipsit s-o încurce definitiv pe eşafod pentru că-şi pusese cîinii să i-o aducă pe fata împăratului ca s-o sărute. Norocul lui a fost că atunci cînd l-a întrebat călăul dacă mai are vreo dorinţă a cerut să fumeze şi şi-a pus în funcţie amnarul cu care-şi chema cîinii. Dacă scăpăra o dată venea cel mai mic, care-i aducea bani de aramă, dacă scăpăra de două ori se ivea cel mai mărişor, cu bani de argint, iar dacă scăpăra de trei ori, apărea cel mai mare, tartorul şi aducătorul banilor de aur. Patrupezii îl scapă pe soldat de la moarte, îl pun pe împărat la respect şi dacă e atît de bogat. împăratul îi dă rezervistului fata în căsătorie. Dar mai ţineţi minte cum a făcut soldatul rost de amnar? I-a luat gîtul unei babe care nu l-a tratat cu suficientă politeţe. Nici el nu era, adicătelea, vreun sfînt lăsat la vatră. Dacă le iei la puricat, mai toate personajele cunsecade ale lui Andersen au mici răutăţi sau vanităţi prosteşti, asta dacă nu cumva sînt uşor tembele.

Cu toate bancurile pe care mi le-a făcut Andersen cînd eram mic, îi voi păstra o veşnică recunoştinţă pentru Crăiasa Zăpezii. E cel mai frumos basm din lume şi o poveste minunată despre dragostea pură din copilărie şi despre prietenia legată la necaz. Începutul, cu oglinda diavolului, e splendid. Face diavolul o oglindă uriaşă cu care le arată  oamenilor toate urîciunile pe care le au şi îi mai şi sluţeşte, de deasupra. Dar, ghinion, cînd diavolii mai mici se suie cu oglinda la cer, să le-o arate şi îngerilor din rai sparg obiectul. Cioburile minuscule ale oglinzii pică din cer şi unora le intră în ochi de-i fac să vadă lumea şi mai urîtă decît e, altora le intră în inimă şi le-o congelează.

Micului Kay, prietenul Gerdei, un ciob îi întră în ochi şi altul în inimă. Se pune pe rele şi cînd vine iarna fuge cu săniuţa după sania Crăiesei Zăpezii care-l ia cu ea în palatul ei de gheaţă. Gerda porneşte în căutarea lui. Nimic n-o opreşte din drum şi printre alte peripeţii se împrieteneşte cu fata unei tîlhăroaice care-i confiscă manşonul, dar îi dă în schimb o pereche de mănuşi călduroase şi renul ei pe care-l sperie apropiindu-i din cînd în cînd cuţitul de gît. 

Toate gingăşiile, naivităţile şi cruzimile copiilor, dar mai ales uriaşa lor capacitate de a iubi, sînt împletite de Andersen în acest basm extraordinar care se termină cu bine. Totuşi, se putea?, cu o tuşă de nostalgie. Cînd se întorc acasă, adolescenţi, Kay şi Gerda îşi amintesc de cîntecul din copilărie: „Ce frumoşi sînt trandafirii Şi cad pradă ofilirii… Traiul nostru e mai bun, Că-nflorim şi la Crăciun.”

Mandarine sînt acum peste tot. Mai greu va fi, dacă v-am dat ideea, să găsiţi basmele lui Andersen.