Ziua Națională a României a adunat în zona bulevardului Kiseleff peste 40.000 de oameni, de patru ori mai mulți decît ar fi încăput să vadă parada. A fost ca și cum spectatorii de la România-Grecia ar fi fost invitați să vadă meciul într-o cofetărie. După reclama care i-a excitat simțurile o săptămînă bătută pe muchie, mulțimea a afluit spre militarii NATO așa cum au făcut-o, în 1241, hoardele mongole. Copiii înnebuniți de știrile cu avioane de luptă și-au tîrît tații și bunicii către Arcul de Triumf. Triumful a fost însă de partea organizatorilor, care au reușit, cu gărdulețe și mașini de pompieri, să țină la o distanță insurmontabilă trei sferturi din public. Așa cum nemții s-au oprit la Stalingrad acolo unde începeau șinele de tramvai, nici românii n-au reușit să înainteze mai departe de Salvări, care erau întretăiate de rînduri groase de ofițeri întorși cu spatele. În urletele micuților care nu zăreau parada nici din cîrca adulților, infanteria civilă abia ieșită din metrou a început lupta corp la corp. Oamenii s-au cățărat pe stîlpi, pe arbori, pe bănci, pe mașini, s-au cocoțat unii peste alții, dar tribunele din față erau așa de înalte, încît nici privirea lui Păsări-Lăți-Lungilă n-ar fi putut răzbate dincolo de ele.
O mamă și-a urcat sugarul pe acoperișul unei mașini parcate în puhoi și alte douăzeci de mame i-au urmat exemplul. În cinci minute, vehiculul a fost năpădit de copii, de părinții acelor copii și de bunicii lor transformați în bestii fotografice, care încercau să pozeze, peste chipiele regimentului de intendență, vîrful abia ghicit al paradei. Cînd proprietarul mașinii s-a întors, capota și acoperișul arătau mai ondulate ca dansul din buric al Biancăi Drăgușanu. Omul a turbat, dar zbieretele lui, acoperite de fanfară și de strigătele mulțimii, n-au atras atenția nimănui. Tații au înțeles situația abia cînd păgubașul apucase să azvîrle doi țînci de pe tăblie și-l rotea deasupra capului pe cel care părea mai ușor de aruncat. A început o luptă homerică, în care grecii din Floreasca și troienii din Pantelimon trăgeau de cadavrul încă viu al micuțului Hector. Copilul a fost smuls din ghearele șoferului odată cu mîneca, fesul, dinții și oglinda retrovizoare, iar împrejurul automobilului, care se scufundase parcă în valurile mulțimii, domnea sentimentul de pe „Titanic“.
Apele s-au mai liniștit cînd pe deasupra au trecut primele trei elicoptere. Doi pensionari cu armata făcută în anii ‘50 au fost de părere că escadrila are probleme la motor. În huruitul tot mai apropiat, moșii au ghicit bătăi ale rotorului și scurgeri de ulei. Ai fi zis că doar bunătatea lor sufletească mai ține agregatele în aer. Cîteva mame au început să-și rotească ochii în căutarea unui adăpost.
Dar panica s-a instalat cu adevărat abia la trecerea avioanelor Spartan, care a coincis cu retragerea batalionului tampon de radiotelegrafiști, care dorea să mai lase mulțimea să respire. În combinație cu zgomotul, mulțimea a crezut că militarii, mai bine informați, fug să nu se prăbușească formația pe ei. Și, dacă vă amintiți cum se ucid bugetarii în supermarket cînd se anunță reducere de 5% la bormașini, aveți imaginea acelei deferlări care a cuprins buza Parcului Herăstrău.
Eroii de la Arcul de Triumf au căzut, duminică, la cincizeci de metri de trupele care defilau. S-au ridicat după aia din noroi și au luat-o, anonimi și învinețiți, spre cartierele din care veniseră cu o oră mai devreme, să admire tehnica de război.
