În episoadele trecute am rememorat cum petreceau protestatarii din Piața Universității ’90: chestii nu complet apolitice, dar adiacente contestării propriu-zise a regimului politic. Am văzut cum se întîlneau și socializau, cum ieșeau la agățat, unii cu hainele bune, „de mers la Operă”, alții gătiți ca rockeri, ca punkiști, ca hippioți sau ca ligarzi purtători de ie. De asemenea, am văzut cum cumpărau haleală, băuturi și țigări de la bișnițari, cum cîntau cu Pațurcă și ceilalți folkiști, cum se – și ei, ca oamenii… – distrau! Mai există o componentă a vieții de „golan” pe care am pomenit-o doar în treacăt, dar care pare să fi avut o importanță copleșitoare: religiozitatea. Departe fiindu-mi gîndul de a face propaganda fide (ți-ai găsit! tocmai în paginile revistei de față…), mă încumet să afirm că manifestația-maraton din primăvara lui 1990 a fost posibilă tocmai datorită actelor de credință care au generat-o și i-au conferit o unicitate inegalată în timp.
Unii dintre cei pe care i-am intervievat peste ani mi-au definit Piața Universității ca un loc de pomenire a eroilor din Decembrie ’89. Lăcașurile dedicate evocării pioase, cu troițe, cruci și candele, înțesau tot arealul dintre Dalles și Biserica Colțea. Piața constituia un loc de pelerinaj și de reculegere, în contextele cel mai nemijlocit umane, lipsite de protocol sau fast oficial. Oamenii simpli vizitau cenotafele ad-hoc, ca să pună flori, să aprindă lumînări sau pur și simplu să privească fotografiile defuncților și inscripțiile funerare, cele mai multe sub formă de graffiti.
Slujbele de pomenire organizate de asociațiile revoluționarilor și de către familiile eroilor au consfințit, încă din lunile dinaintea manifestației, dimensiunea religioasă, evlavios comemorativă, a Pieței. Prezența preoților oficianți devenise una obișnuită. Călugării și călugărițele, cu straiele lor specifice, făceau parte din decorul Pieței. În afara ceremoniilor de pomenire a eroilor sau de sfințire a monumentelor ad-hoc, clericii se dedicau voluntar consilierii manifestanților, sprijinului moral pentru greviștii foamei. Aceștia înșiși, prin legămîntul de refuz al hranei, trasau o abscisă etică asimilabilă devotamentului religios. Clericii din Piață își asumau și sarcina misionariatului, a alfabetizării catehetice care le era solicitată de cei care (re)descopereau credința în acest loc „sfînt”, mai mult poate decît la biserică. Mai mult, religiozitatea se simțea și în sloganurile scandate: „Iliescu – Teoctist / Comunist și Anticrist”, „Iliescu, ești ateu / Te va bate Dumnezeu”, „Români, ne credeți numai cînd murim?”…
În perioada de maximă amploare a Pieței, comemorările deveniseră cotidiene. Rugăciunile publice erau rostite de la Balcon ca de la un amvon, preluate prin microfon și stație de amplificare. Dacă, la slujba din biserică, rugăciunea Tatăl nostru e rostită în cor, simultan, de către preot și enoriași, în Piață era declamată de către oficiant cu pauze, ca la concerte, pentru ca auditoriul să o repete și astfel să o învețe. Mulți dintre participanți, de diferite vîrste, abia atunci învățau elementele de bază ale ritualului creștin, după deceniile de propagandă ateistă.
Spre deosebire de rugăciunea din biserică, rostită de fiecare murmurat, interiorizat, „cu smerenie”, cea din Piață era scandată la fel de hotărît ca lozincile. Dacă, la biserică, rugăciunea colectivă produce un soi de șopot difuz care dă impresia unei participări afective a fiecăruia în organismul enoriei, scandarea corală, în ambianța deschisă a unei piețe publice, a unor formule sacramentale, uneori cu accente de vehemență, căpăta o altfel de tonalitate.
Am relatat alte dăți senzația stranie, de teroare difuză, pe care am trăit-o în timpul unui Tatăl nostru colectiv, în mijlocul unui cîmp de oameni îngenuncheați. Am verificat senzația și la alți interlocutori care, peste ani, își amintesc de zeloții care, îngenuncheați fiind de la început, verificau cu vigilență ca și ceilalți să îngenuncheze, trăgîndu-i de cracul pantalonilor sau de fustă și admonestîndu-i verbal (chit că, prin astfel de intervenții, zădărniceau momentul de reculegere colectivă).
Nu doar preoții oficiau momentul rugăciunii de la Balcon. O făceau și mireni, cu mai multă sau mai puțină autoritate. Evident, era nevoie de un anumit „har” pentru a domina spiritual Piața. Mi s-au povestit și momentele ilare ale unor rugăciuni ratate de către oficianți laici nepregătiți, pe care publicul îi bombarda cu miștouri. Evlavia colectivă relativizată de replici ironice – iată un tablou care, dincolo de caracterul anecdotic, surprinde ceva din spiritul Pieței, din aerul ambiguu și proteic al manifestării, între aderență entuziastă și mefiență ironică, între venerație ceremonială și frondă veselă.
O remarcă pe care Ruxandra Cesereanu o face în studiile sale despre fenomenul Pieței merită evidențiată, azi mai mult ca oricînd: ierarhia BOR nu s-a implicat în Piața Universității, ceea ce a creat din Golania un soi de „erezie”. Preoții și monahii veniți în Piață au făcut-o pe cont individual, conform propriei conștiințe.
Lucrul acesta e de neconceput astăzi, cînd orice fapt religios popular, susținut sau nu de către clerici, este atribuit automat de către opinia publică ierarhiei Bisericii majoritare (în realitate, inerțială și excedată de evenimente, abia putînd să monitorizeze, darămite să controleze, peisajul religios românesc, aflat în permanentă mișcare). BOR a devenit un fel de brand la îndemîna bloggerașilor și a comedianților de stand-up în căutare de ținte facile. Cu BOR poți face calambururi simple, iar exponenții săi vădesc atîta opulență și aroganță, încît parcă se autopropun caricaturizării. Fapte de religiozitate populară evidentă, precum cultul cvasi-eretic al lui Arsenie Boca sau recenta reacție a parohiei Sf. Gheorghe la insolita frescă-graffiti din zonă, au fost atribuite BOR cu o gîndire facilă, brandificată, de ONG-iști răzgîiați. Sînt reacții de neconceput pentru „ereticii” din Golania ’90, frondiști deopotrivă față de „Iliescu și Teoctist” (Patriarhul din acea vreme).
Unde greșesc protestatarii anticlericali de azi? Atribuind BOR tot ce mișcă în spațiul spiritual, ei fac un PR neașteptat și nesperat de eficient acestei instituții greoaie și autosuficiente, care altminteri nu s-ar sinchisi de o apropiere – atît de strînsă cum apare în media – față de credincioși. BOR nu trebuie să dezbine pentru a stăpîni: se dezbină singuri oponenții săi. Golania a fost unică, tocmai pentru că a reunit toate ereziile vremii într-una singură.
