Beligan și păpușarul

Era cu două săptămîni mai tînăr decît Marea Unire. Cînd a jucat rolul lui Rică Venturiano în O noapte furtunoasă, marele film al lui Jean Georgescu, Radu Beligan avea 23 de ani. A rămas aproape neschimbat la față pînă spre 90 de ani. Ciudățenia lui era că putea fi îmbătrînit la machiaj fără mare efort, astfel că rolul lui Agamiță i se potrivea la fix, încă din tinerețe. A fost mulți ani, tînărul bătrîn, din teatru și cu egal succes bătrînul care și-a păstrat tinerețea înterioară.

Din cauza vocii lui subțiri, ușor nazalizate, nu putea juca orice personaj. Beligan a avut suficientă inteligență artistică încît să nu se apropie de Hamlet și nici de alte roluri tragice, cu care vocea lui ar fi intrat în conflict de interese. Avea în schimb o privire pătrunzătoare – ochii lui Beligan străluceau ca ai nimănui altcuiva – care putea fi tăioasă, ironică, blajină sau îngăduitoare. Bebe Elvin, care l-a însoțit ca secretar literar la Teatrul de Comedie și apoi la Naționalul din București, Îmi vorbea despre el cu acea căldură care-i leagă pe doi oameni de teatru care au trecut împreună prin multe. Atît în relațiile cu actorii, cît și în cele cu oficialitățile. Beligan trebuia să facă dreptate în certurile dintre actori , persoane lesne iritabile și adeseori din nimic, și totodată să piloteze corabia Teatrului Național, încît să nu intre în coliziune cu puterea. De unde și prudența lui în alegerea repertoriului.

Lui Beligan însă îi plăcea și puterea politică, așa că n-avea nevoie să i se spună „de sus” ce mergea și ce nu la Naționalul pe care l-a condus aproape douăzeci de ani. N-a dezamăgit niciodată partidul în privința repertoriului și chiar și atunci cînd pe afișul Teatrului Național apăreau piese „curajoase”, Beligan știa cît se poate întinde coarda, astfel încît să nu ajungă la certuri cu cenzura și să se vadă cu piese interzise la vizionarea culturnicilor partidului sau imediat după premieră.

Prestigiul și notorietatea i-ar fi îngăduit ca măcar în ultimii de ani de domnie a lui Ceaușescu să-și facă auzită vocea, dacă nu ca disident cu program – pentru asta n-avea stofă –atunci măcar ca voce cît de cît critică față de ceea ce se întîmpla în România acelor ani. Ca om politic, membru în Marea Adunare Națională, Radu Beligan a slăvit Conducătorul pînă în ultima clipă. Iar la cîțiva ani după căderea lui N.Ceaușescu,  Beligan, care nu mai era directorul Naționalului, a declarat într-un interviu pentru Evenimentul Zilei că nu-l poate înjura pe Ceaușescu fiindcă acestai-ar fi dat bani pentru repararea Teatrului Național. Nu mă gîndeam să-l înjure, dar un mare actor e de partea publicului, nu de partea unui păpușar politic semianalfabet.