Berlinala a împlinit anul acesta 64 de ani, vîrstă a maturității și a opțiunilor definitive. Dar aici, la Berlinale Palast, primele zile descurajează. Sau poate om fi noi grăbiți din cale afară? Festinul a debutat cu The Grand Budapest Hotel, o ecranizare după Stefan Zweig, în care Wes Anderson, autorul lui The Royal Tenenbaums, își rămîne mai curînd fidel sieși decît modelului literar, introducîndu-și personajele excentrice în enigmatice tragicomedii. Dar ce distribuție sărbătorească! Ralph Fiennes, Murray Abraham, Mathieu Amalric, Willem Dafoe, Jeff Goldblum, Jude Law – convocați toți pe același generic. Altminteri, e o tentativă de burlesc sărac și discret în gaguri, un film "de stil" elegant și elaborat, care lasă în urmă o senzație de fad și de insatisfacție.
Al doilea film a adus și prima salvă de aplauze în aula Berlinalei. Jack, filmul germanului Eduard Berger, este o descindere în infernul instituțiilor de așa-zisă protecție a copilului. Eroii săi sînt doi frați care, căutîndu-și mama, fug dintr-un asemenea stabiliment – o adevărată școală a crimei –, pentru a rătăci în nopțile Berlinului în căutarea familiei. Privind ce scoate la iveală acest thriller care se urmărește cu sufletul la gură, te și întrebi dacă aceste fapte abominabile se petrec în Europa "schengenizată" a zilelor noastre.
Un alt film de rezonanță socială a fost adus la Berlinală de francezul Rachid Bouchareb, La Voix de l'ennemi, cu Forest Whitaker, Harvey Keitel și englezoaica Brenda Blethyn în savurosul personaj al unei polițiste bărbătoase. Drama, generoasă în intenții, plătește însă vama unui maniheism impudic. În această îmbulzeală de retorism patetic și didacticism civic, actorii mari își trăiesc, la cortina deschisă, drama profesională.
Un film în care actorii sînt privilegiați este Die geliebten Schwestern, al debutantului german Dominik Graf, despre triunghiul amoros trăit de Friedrich Schiller alături de surorile Caroline și Charlotte von Lengefeld, dintr-o familie de aristocrați scăpătați. Drama, amestec original de romantism și ironie, testează limitele toleranței vremii în raport cu formele mai puțin convenționale ale dragostei.
Premiera unuia dintre cele mai așteptate evenimente ale Berlinalei, The Monuments Men, în care George Clooney se afirmă atît ca regizor, cît și ca protagonist, a avut loc sîmbătă seară în circumstanțe puțin obișnuite. După primele zece-douăzeci de minute ale proiecției, balconul a început să protesteze zgomotos, cerîndu-i întreruperea. Se întîmplase că unul dintre spectatorii de la etaj își pierduse cunoștința și era la podea. Pînă la primul ajutor a trecut eine gute halbe Stunde, cum zice neamțul. Dar oricît de "bună" ar fi fost jumătatea de oră a așteptării, nu cred că l-a bucurat pe răsfățatul Clooney.
