Am primit prin poștă, într-un plic, o carte cu copertă neagră, Blesteme & more. Nu sînt superstițios, dar o carte cu blesteme poate pune pe gînduri și un ateu înverșunat, necum o persoană ca mine, cu relații fluctuante cu Cel de Sus. Dar sincronizarea blestemului cu epoca noastră anglicizată are, să recunoaștem, ceva simpatic. Te stîrnește la lectură. (Wow! Fuck!!) Să scrii blesteme la computer: o dovadă palpabilă că omenirea progresează, totuși nu uită de unde a plecat. În povestea păcatului inițial din Biblie, Dumnezeu însuși blestemă șarpele să se tîrască și să se aleagă cu capul spart fiindcă a ispitit-o pe Eva, care l-a ispitit pe Adam etc. Iar de curînd un Kașpirovski român cu pretenții de transmițător al gîndurilor la distanță a prezentat drept arma secolului un tun a cărui muniție sînt blestemele.
Din păcate pentru eventualii amatori, cartea lui Tudor Crețu nu e o culegere de blesteme de uz practic. Pe urmele lui Arghezi, încă tînărul scriitor umblă pe cont propriu după valoarea artistică cu imprecațiile sale chitite sub formă de poem. Uneori o găsește, alteori nu prea. Blestemele lui sînt scrise cu dedicație – cel dintîi e pentru Oengista și începe ex abrupto: „așterne-i Doamne pe față batista“. Cel de-al doilea e pentru Ciumeg: „Ciumegul – și flocul și-l taie dacă face pe blegul!“, urmează blestemul adresat Țoapei, Funcționarului-Cap-de-mort, Fufezei, Inspectorului, o duzină cu totul, poeme cu aspect grafic de proză, dar cu rimă interioară. Mai sînt în volum două cicluri, Cadre, & more, cel din urmă cu două subcapitole, scrise cele mai multe după același tipic dar într-un limbaj mai puțin buruienos.
Ca să n-aibă bătaie de cap cu cititorii chițibușari autorul face cîteva precizări despre cacofonii și ligamente, pe care, spune, le întrebuințează dinadins, nu din greșeală, iar pentru cei ce-și descoperă numele în volumul său poetul zice că textele sale sînt pamflete, în care numele împricinaților sînt simple pretexte. Avataruri! Pentru Arghezi, pavăza genului n-a mai funcționat după ce a publicat, în 1943, Baroane. Ambasadorul german, baronul Manfred von Killinger, nu recunoștea legalitatea pamfletului ca gen literar. S-a adresat autorităților române, care l-au cazat timp de un an pe poet în închisoarea-lagăr de la Tîrgu Jiu.
Aidoma babelor spurcate la gură, Tudor Crețu folosește din belșug cuvinte precum căcat, pișat, cur, floci sau lindic, dar nu se coboară la denumirile populare ale organelor genitale – poate fiindcă acestea sînt tocite de suprafolosință, și în literatură, și în vorbirea cotidiană. Totuși, într-un blestem autentic, cuvîntul „vagin“ n-are ce căuta decît dacă autorul simte apăsarea corectitudinii politice.
Încă ceva. Într-un blestem nu merge s-o dai pe umor, fiindcă nu se mai prinde de cine trebuie. Rostit cu zîmbetul pe față, blestemul devine banc scatologic. Baba din parodia lui Topîrceanu la blestemele lui Arghezi are umor involuntar. Să zicem însă că Tudor Crețu își scrie blestemele în regim postmodern și că persoanele care scot un ban din practicarea genului or fi și ele influențate de postmodernism, încît ca (sic!) cititor nu poți să nu exclami că nici blestemele nu mai sînt ce-au fost odată. Fiindcă, dacă sînt agreabile – și în volumul lui T.C. sînt, în afară de cele care-ți întorc mațele pe dos! –, blestemele își pierd chichirezul, par „literatură“.
Tudor Crețu, Blesteme & more, Editura Casa de pariuri literare, 2021.
1.177 de vizualizări
Ce timpenie… Cartea – nu articolul, f. bine scris.