Cu universitarul, criticul literar și romancierul Bogdan Crețu despre frații Tate, proxeneți și violatori care au ajuns milionari prostindu-și fanii sau profitînd de prostia lor. Dar și despre echivalentele lor politice de la noi, „suveraniștii“ care adună voturile frustrărilor și ale analfabetismului pur și dur, ori funcțional, după eșecul la care inepția și incultura cinică a politicienilor au condamnat școala și iubirea de carte.
Cristian Teodorescu: Trumpiștii frați Tate au descoperit că America libertății e comunistă, fiindcă li s-a intentat un proces în Florida guvernată de republicanul Ron DeSantis. Or fi sperat să-i primească MAGA cu flori?
Bogdan Crețu: Frații Tate sînt tot ce-mi repugnă mai mult în materie de „masculinitate“: misoginism, abuzuri sexuale, exploatare a sărăciei și a naivității pe care o produce ea, aroganță, expunere obscenă a bogăției. Habar n-am cum se va sfîrși povestea, e una dintre miile de felul acesta, în care milionarii se pot strecura printre fisurile pe care aplicarea legilor le lasă. În alt context, am fi privit totul cu silă; acum, contemplăm spectacolul cu frică, pentru că în zilele astea totul a redevenit politic. Nu știu cît de „comunistă“ li se pare America. Etichete de felul „comunist“, „fascist“, „nazist“ n-au fost niciodată mai răstălmăcite. La finalul acestui interval, nici nu vom mai ști să le folosim corect, va trebui să le resemantizăm și să ne reconstruim încrederea în limbaj. Asta mi se pare acum una dintre cele mai grave crize, pentru că așa începe mereu oroarea: prin destructurarea limbajului.
C.T.: Ăștia doi au ajuns mari influensări, de parcă criteriile morale elementare ar fi dispărut din mintea fanilor pe care și i-au agonisit. Ei par nevindecabili, din asta trăiesc, dar urmăritorii lor?
B.C.: Urmăritorii lor sînt adolescenți săraci, care suferă din cauza unui sistem de educație precar, sînt narcotizați de mirajul banilor, al mașinilor de lux, al femeilor decorative care-i înconjoară. Nu sesizează hidoșenia și exploatarea care fac posibilă atîta opulență. E același circuit pe care-l au unele manele sau unele melodii trap (e și cazul unor hituri hip-hop care răsunau în anii ’90-2000 – dar nu numai de-asta ascult eu rock), prin care se promovează o atitudine disprețuitoare față de femei, echivalarea reușitei în viață cu banii, indiferent de mijloacele prin care sînt obținuți, disprețul față de „pulime“. Nu cred că principalii vinovați sînt cei care cad pradă unor asemenea miraje, ci sistemul care i-a abandonat rețelelor de tip TikTok și care nu le oferă prin intermediul școlii sau al altor instituții repere credibile.
C.T.: Justiția română cum de i-o fi lăsat să plece, deși sînt sub control judiciar?
B.C.: Aș vrea să știu, dar nu am un răspuns în cunoștință de cauză. Și-or fi cumpărat influență; în SUA, „tranzacționismul“ a luat locul oricărui tip de etică. În orice caz, înainte de a căuta o explicație departe, aștept s-o aflu pe cea mai simplă. Nu mă pricep, e altă meserie. Poate că nu e nimic ilegal în fuga lor, să vedem dacă revin să dea cu subsemnatul la Poliție. S-ar putea să le fie mai rău afară decît aici. Din păcate, România a devenit țara unde astfel de personaje se pot manifesta ani la rînd, sfidînd bunul-simț și legea, pot distruge viețile altora și se pot îmbogăți din asta.
C.T.: La noi, C. Georgescu, Simion, Șoșoacă și tipa aia de la POT, Gavrilă, mint de îngheață apele, pe unde nimeresc. În America, redevenit președinte, Trump i-a mințit și aburit la foc automat pe congresiști, în aplauzele republicanilor săi. Printre fidelii ăstora minciuna sau gugumănia nu mai contează?
B.C.: Ce anume face diferența dintre adevăr și minciună în epoca noastră? Probabil numai spiritul critic, discernămîntul. Dar sistemul politic și-a creat instrumentele de manipulare incomparabile cu orice a existat înainte, astfel încît e nevoie de minți bine mobilate, cu exercițiu analitic susținut, pentru a reuși să distingă între minciuna colorată, care emoționează, care compensează complexe, frustrări, sensibilități, și adevărul care adesea este auster. Noi nu mai trăim în aceeași realitate, ci în variante contradictorii de realitate și sînt comunități foarte largi, de ordinul zecilor și sutelor de milioane, care își găsesc satisfacția în a-și vedea confirmate opinii, idei care li s-au inculcat, fără să sesizeze că sînt captivii unor iluzii. Dar dacă așa ceva funcționează, dacă scenarii dintre cele mai aiuritoare cîștigă adepți, fanatici chiar, dacă lucrurile elementare, care se deprind în primele clase, sînt puse sub semnul întrebării, dacă tot mai mulți oameni sînt dispuși să cedeze unor baloane de săpun sau „gugumănii“, cum le numiți, înseamnă că ceva nu a funcționat în vechiul sistem. Că educația e un eșec, că ceva a nemulțumit, de a produs frustrări care își caută despăgubirea în acest fel. Azi, mai mult decît oricînd, reperele de tip clasic, dreapta sau stînga, au devenit relative, plasarea înspre extreme e marele pericol. Asta și pentru că ani la rînd, prin rețelele de socializare, am isterizat prin discurs realitatea; iar acum, dacă ne uităm în urmă, ce să vezi? |Constatăm că nu a fost atît de rea, dimpotrivă, cred că am trăit cea mai bună epocă a acestei părți de lume. În fond, acești populiști cu apetit pentru extremism nu fac decît să aplice niște rețete de o simplitate care nu mai poate fi contracarată prin intermediul unor strategii normale, lipsite de extravaganță. Ideile evidente nu mai au căutare, bunul-simț s-a banalizat, explicațiile logice, științifice par perimate, nu mai mulțumesc. Culegem ce am semănat decenii la rînd, prin distrugerea școlii, prin eliminarea lecturii dintre reflexele celor tineri, prin hedonismul promovat. Sîntem, în 2025, o societate mult mai infantilizată decît eram la căderea comunismului, cînd exista o neîncredere principială în „gugumănii“, în discursul oficial.
C.T.: Totuși, se poate construi ceva solid pe minciună?
B.C.: Da. Se pot construi lumi totalitare. Marile utopii și ideologii care au produs atîtea milioane de victime în secolul trecut (fascismul, nazismul, comunismul) au fost niște ficțiuni teoretice, niște utopii, niște „minciuni“. În epoca post-adevărului, prin cîteva cuvinte-cheie care încep să funcționeze ca mantre („trezirea în conștiință“, „demnitatea neamului“ etc.) se poate face enorm de mult rău. Evident, se poate strica, dar nu și construi prin demagogie și sfertodoctism. Dar credeți că personajele de tipul ăsta vor să construiască? Sau că stăpînii lor, păpușarii lor, le-au aruncat în arenă ca să rezolve vreo problemă ori ca să creeze derută, anarhie, ca să stîrnească tensiune și ură între oameni? Pentru așa ceva, minciuna este instrumentul perfect! Și e și ieftină. Pentru că e mult mai simplu să demolezi decît să ctitorești.
C.T.: Ți-ar veni să iei drept verosimil un roman în care apar personaje ca Șoșoacă, Simion sau Georgescu?
B.C.: Personajele de tipul ăsta nu au nimic nou, ele sînt tipologii existente. Într-un roman în cheie realistă, ar părea îngroșate, neverosimile, așa cum sînt și în realitate, de fapt. Viața ca circ permanent, viața ca scandal. Ca romancier, aș fi ispitit să intru în pielea unui personaj precum D.Ș., să-i caut articulațiile ideilor, ale conștiinței, ale sufletului. Cum arată lumea văzută de astfel de oameni? Au numai certitudini sau au și îndoieli? Sînt și fragili? Au momente cînd nu urlă, cînd vorbesc în șoaptă? Cînd se tem, cînd se simt trecători? Deci nu m-ar interesa un roman satiric, pamfletar, o distopie. Aș scrie o carte cu astfel de „eroi“ cu dezgustul pe care-l simțea Flaubert față de frivolitatea cazului doamnei Bovary, dar aș căuta să mențin acea distanță clinică necesară. Am mai făcut personaje care-mi repugnă în viața civilă (fostul torționar, viitorul ștab și prosper om de afaceri Iancu Iacoban, din Mai puțin decît dragostea), dar cît le-am creat, m-am lipit de ele, am căutat să simt și să văd ca un ticălos, ca un om care nu e atașat de nimic, care crede că lumea există în măsura în care îl confirmă sau i se supune. De pildă, aș îmbrînci-o pe D.Ș. să se îndrăgostească de Nicușor Dan și să învețe matematica. Ar abandona politica, s-ar metamorfoza, ar deveni pro-europeană, ar intra în societatea civilă și s-ar specializa, să zicem, în programul de la Erlangen. Ar fi un amor neîmpărtășit, dar deja aș avea o contradicție, un caz. Știți bine cîte fantezii pot bîntui imaginația unui prozator. De-asta e și chinuitoare, dar și fascinantă viața interioară a unui scriitor.
843 de vizualizări
Vedeti ce bine era cu stagiul militar obligatoriu? Fratii Tate poate isi aratau masculinitatea in vreun regiment al majestatii sale/legiune straina, iar urmaritorii lor calculau AMR-ul.