De la eseul său Inorogul la Porțile Orientului și de la romanul lui Bogdan Crețu, Cornul inorogului, a pornit acest interviu în care am călătorit în timp, pe vremea lui Dimitrie Cantemir, care are și el inorogul său, „ieroglific“, cînd era cît pe-aci să ne aliem de voie bună cu „moscalii“.
Cristian Teodorescu: Cum se simte inorogul tău pacifist într-o lume cutremurată de război?
Bogdan Crețu: Inorogul meu își linge rănile vechi în timp ce-și face altele noi. Am citit foarte încordat anul trecut. Am avut o lună în care n-am putut scrie nimic. Pentru mine, asta e moarte clinică! Mi s-a părut că literatura s-a făcut mică de tot. Apoi am urmărit cîțiva scriitori ucraineni, pe Serhii Jadan în special, și mi-a dat seama că nu e așa, că tocmai în criză literatura are șanse să redevină esențială. Am dedicat un număr din revista Timpul scriitorilor din Ucraina și asta ne-a ajutat să înțelegem mai bine lucrurile. Prin urmare, la finalul anului, inorogul meu s-a retras în mandala lui și a scris cu lăcomie. Și în felul ăsta a căpătat iar încredere.
C.T.: De unde ni se trage vechea slăbiciune pentru puterea rusească, cea care l-a făcut pe Dimitrie Cantemir să-și piardă domnia și să ia calea exilului?
B.C.: Acum 300 de ani, alianța cu rușii părea soluția salvatoare. Se ridicase, după secole de monopol oriental, o putere care era dispusă să înfrunte Imperiul Otoman. Imperiul Țarist preluase, într-un efort de legitimare ideologică, rolul celei de a treia Rome. Se visa continuatorul Imperiului Bizantin și își asuma sarcina divină de a salva creștinătatea. În cronica lui, Neculce o spune explicit: „Că atunce era toți creștinii bucuroși moscalilor, nu numai eu, că scriè alții mai nainte de chiema pre moscali, mai nainte de Dumitrașco-vodă (Cantemir – n.m.): muntenii, sîrbii, moldovenii, cu cîți ani mai nainte“. Alianța lui Cantemir cu Petru cel Mare nu a fost o aventură oarecare, ci o mișcare politică atent negociată. În tratatul cu țarul, cerea dreptul dinastic la tronul Moldovei și pentru urmașii lui. Atîta că nu le-a ieșit. Moldova a intrat într-un secol cu rele și bune (cel fanariot). Oricît de cinic ar suna, e soarta țărilor mici din zona întîlnirii tectonice a unor mari imperii. La marginea imperiilor nu există granițe stabile, teritorii bine delimitate. Se taie întotdeauna cu zimți. Apar multe franjuri. E ceva care nu se schimbă nici în sute de ani.
C.T.: Țarul Petru I voia să occidentalizeze Rusia, dar și să-și întindă puterea în vest. Complexul „Petru cel Mare“ i-a urmărit apoi pe toți țarii ruși, inclusiv pe cei sovietici, pînă la Gorbaciov. Cum de l-a ajuns acest complex pe fostul kaghebist V.V. Putin – pe filiera Stalin?
B.C.: Rusia lui Putin trăiește într-o ideologie de secol al XIX-lea, care și ea era o prelungire a celei expansioniste, mistice, de pe vremea lui Petru. Aici este, după mine, esența conflictului dintre Occident și Rusia: o înfruntare între doctrine necontemporane. Secolul XXI, care e, în versiunea lui vestică, cosmopolit, globalist, post-naționalist și secolul al XIX-lea, care este mesianic, naționalist-etnicist, religios, suveranist. Cantemir a scris un mic tratat în limba latină, O cercetare naturală a monarhiilor, în care vorbea despre misiunea divină a Imperiului Țarist de a strivi „avortonul“ care ar fi fost Imperiul Otoman. Sigur, calculul lui (orgolios) era să-i ofere lui Petru motivele ideologice de a redeschide războiul cu turcii, pentru ca el să-și poată recăpăta tronul Moldovei. Dar folosea un mod de a gîndi care exista, pe care-l cunoștea. O astfel de credință oarbă, o încredere mistică în rolul providențial al Imperiului Rus nu s-a încheiat niciodată. Rusia nu s-a secularizat. Nu s-a modernizat. Nici măcar atunci cînd locul lui Dumnezeu l-au luat zei numiți Marx, Lenin, Stalin. Putin e un fanatic al acestei idei care se perpetuează, conform căreia Mama Rusia are misiunea sacră de a echilibra lumea.
C.T.: De ce le plac tătucii celor mai mulți dintre ruși, pe care nu i-au contrariat metodele samavolnice ale lui Putin de a rămîne la putere?
B.C.: E acolo o fascinație față de ideea de mare putere militară și politică a Mamei Rusia. Mujicul rus, așa cum îl cunoaștem din literatură, poate fi umil, contradictoriu, sentimental și violent, gata să-și asume nimicnicia. Dar are nevoie să știe că el, om mărunt, aparține unei țări puternice. Este o doctrină, abil întreținută de „elite“ prin manipularea oricărui tip de domeniu (arte, istorie, religie etc.), care nu s-a schimbat fundamental în cîteva sute de ani și care a fost alimentată nu numai prin propagandă, ci și printr-un anumit „panslavism“ care există și-n operele marilor scriitori ruși. Într-o celebră monografie dedicată lui Hitler, Joachim C. Fest se întreabă dacă dictatorul nazist este un accident al culturii, civilizației și istoriei germane sau un efect al ei. Întrebări de acest fel ar trebui să ne punem și legat de cultura rusă. Răspunsurile sînt similare: da, mari culturi fac posibile oroarea. Nu spun că o alimentează, doar că nu o exclud. Prin urmare, soluția nu este să epurăm marii artiști și scriitori ruși, ci să-i citim ca să înțelegem mai bine.
Ca să vedem dinăuntru atașamentul rusului contemporan față de URSS, „mîndria“ de a fi sovietic, bine ar fi să citim Vremuri second-hand, extraordinara carte-document a Svetlanei Alexievici. Mulți protagoniști de acolo sînt susținătorii „operațiunii speciale“ (în termenii propagandei oficiale; de fapt, război în toată regula) de azi.
C.T.: Primul roman românesc, Istoria Ieroglifică, a fost scris de Dimitrie Cantemir la Constantinopol, unde domnul mofluz și-a construit și un palat. Oare de ce un roman cu cheie – de cine îi era frică exilatului Cantemir?
B.C.:Istoria ieroglifică e scrisă din scurt, pe cînd Cantemir se afla mai mult ostatic decît exilat, pe lîngă Înalta Poartă. A stat aproape douăzeci de ani acolo și i-a prins bine, pentru că a învățat carte așa cum n-avea de unde acasă. Apropo de „palat“, care în realitate e o casă mai mare: stă să cadă de ani buni. Statul român nu a găsit soluția de a cumpăra proprietatea și de-a o reamenaja. Ultima oară cînd am dat pe-acolo se plimba țanțoș un rățoi prin curte. Istoria ieroglifică are mai multe chei. Cea a măștilor animaliere e cea mai transparentă, orice contemporan al autorului ar fi spart-o. Dar mai e cifrul frazei stufoase, cu verbul la final; este și cel livresc, al neologismelor pe care, negăsindu-le în limba maternă, prințul le grefa în special din greacă (preferatul meu: „afrodisău“ pentru afemeiat). Și mai e și structura labirintică, specific literară, a cărții, care încalcă toate șabloanele de lectură ale epocii. Cantemir trăia într-o lume a complicităților și a răsturnărilor de situație în care vorbele circulau cu o viteză depășită numai de aceea a banilor care cumpărau influență, funcții, putere. Plus că – superbă nebunie! – s-a pus între cele mai mari imperii ale epocii lui: cel otoman și cel țarist. Cum să nu-i fie frică? Istoria ieroglifică e o recompensă (auto)ficțională scrisă pentru noi, cei de azi, nu pentru contemporani. (Oare ce cărți scriu în secret mai-marii zilelor noastre?)
C.T.: Cum de mai are trecere la alegători azi, la noi, un partid cum e AUR, care se dă unionist, dar le cîntă în strună rușilor, încît în Republica Moldova și-a mîncat lefteria?
B.C.: Are. Pentru că există mulți oameni care trăiesc precar, alții în afara țării, pentru care nici un partid nu a făcut niciodată nimic concret. Și, în situații de criză, discursul populist funcționează. Nu e meritul AUR, ei sînt doar vicleni și au în spate o strategie gîndită de unii mai pricepuți, pe care o execută cu tenacitate. I-am urmărit atent: merg în teritoriu (spre deosebire de celelalte partide, care preferă să cumpere presa), agită lucrurile, comit gesturi-eveniment, fac scandal, rostesc vorbe justițiare, știu să împingă situația pînă pe marginea (i)legalității. Totul e calculat. Că sînt pro-Rusia? Într-o anumită parte a societății, problemele de geopolitică sînt departe de realitatea urgentă, care vine mereu din sărăcie.
C.T.: Ce speră inorogul tău că se va întîmpla după război?
B.C.: Speră că se va încheia repede și în termeni care să țină pe loc mulți ani de acum înainte tendințele expansioniste ale Rusiei. Urmărind atent fenomenul, nu crede că asta se poate întîmpla în cîteva luni. Între timp, mor mii de oameni. Milioane de femei și copii sînt departe de țara lor. Construim o civilizație tot mai înarmată. Toate astea schimbă lumea în care vom trăi mai mult decît crizele economice. Și fac loc unor radicalizări ideologice la care e bine să fim atenți.
