Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

BOGDAN CREȚU: „Ne răfuim vehement cu ajutorul social, înainte de a rezolva partea cu pensiile obscene, cu informatorii Securității, nu cu ofițerii – și tot așa“

Zoom BOGDAN CREȚU: „Ne răfuim vehement cu ajutorul social, înainte de a rezolva partea cu pensiile obscene, cu informatorii Securității, nu cu ofițerii – și tot așa“

Criticii literari care scriu și ei poezie și proză îmi devin brusc simpatici. Fiindcă sînt critici care-mi plac, dar nu-mi sînt simpatici. Cu admirabilul său roman, Cornul inorogului, universitarul și criticul literar Bogdan Crețu a trecut și el în barca prozatorilor, unde se simte bine.

Cristian Teodorescu: Avem struți, creștem lei pe bătătură, avem și porci vietnamezi, papagali mari de Brazilia. S-au prăsit și inorogi în România – sau ce?

Bogdan Crețu: Nu, dar am încercat să deschid eu o microfermă de inorogi. După aia mi-am dat seama că nu se adaptează și i-am eliberat, acum trăiesc, precum zimbrii din Neamț, într-o rezervație, dar nu naturală, ci livrescă. Pentru că acolo e locul lor: în cărți. Și în imaginar. Deși mă îndoiesc de faptul că imaginarul nostru tot, mai pixelat și mai standardizat, mai poate înghiți un inorog cu tot cu cornul său spiralat. Nu-i pentru orice stomac. Altfel: pentru lumea veche, medievală și post-medievală, unicornul era un simbol al lui Hristos, deci un element esențial. Numai că noi nu mai avem memoria acelei lumi, întoarsă către partea invizibilă, spirituală, a realității, decît periferic. Mai apare cîte un șoarece de bibliotecă visător, care redescoperă Istoria ieroglifică a lui Cantemir (o capodoperă!) și încearcă să refacă modul de a vedea lumea al ilustrului cărturar. Asta am făcut în Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, abia reeditată la Editura Cartier, și experiența aia mi-a schimbat lumea. Mi-a îmbogățit-o foarte mult, vreau să zic.

C.T.: Și eu mă întrebam ce să caute inorogul în România, totuși bine că m-ai luminat. Altminteri, Eros și moarte, mai mult Eros, iar între ele călătorii și ucenicie universitară. Dar niscaiva temeri în timp ce scriai? De obicei astea apar pe la mijlocul romanului.

B.C.: Eros, iubire, moarte, literatură, nevoia de intensitate, multă confuzie, lipsă de provocare socială, dar și un desen care orientează totul dincolo de ce se întîmplă (sau nu) în roman. Un tipar generic, mitologic, cel puțin în intenție. Din pricina asta și așezarea cărții sub semnul polifonic al inorogului. Temeri? Abia după ce mi-am dat seama că bietele mele exerciții se leagă. Nu mi-am propus să scriu un roman, a fost un joc, am încercat să văd dacă sînt în stare, nu am fost, a durat pînă am găsit fraza, pînă am văzut lumea aia imaginară. Am scris însă relaxat, ca un exercițiu al libertății (nu am fugit de nici un tabu, nu m-am cenzurat, nu am dat înapoi, deși sînt scene în care biata mea imaginație cu greu m-a îmbrîncit), am scris cu frenezie, cu bucurie, cu amuzament. Fără pic de încrîncenare. Temerile au apărut abia atunci cînd am avut o variantă cît de cît rotunjită. Iese sau nu? Oricum, nu mă gîndeam la text ca la o carte, ci ca la o provocare care îmi făcea bine. Acum nu mă mai tem: orice măgărie, cînd e cunoscută de toată lumea, își pierde puterea de șantaj. Acum am o calmă și amuzată curiozitate.

C.T.: Cu mulți ani în urmă, Alexandru Piru a scos un roman, Cearta, roman cu cheie pe care mulți l-au citit ca să afle cine cu cine, la Filologia din București. Ceva chei și aici?

B.C.: Nu există nici o cheie în romanul meu. Firește, s-or găsi cîțiva a căror imaginație e limitată, care nu pot citi decît sprijinindu-se pe lucruri parcă-parcă recognoscibile. Orice seamănă cu orice, dacă vrem asta. Nu mă pot opune, fiecare citește cum poate, cu ce are el mai bun, cu neliniștile, dilemele, dar și cu interesele lui. Nu sînt eu acolo, sînt dincoace de text și mustăcesc timid sau, după caz, rînjesc cinic. Cine mă cunoaște știe că am o viață frumoasă, împlinită, repetitivă, domestică, de care sînt foarte mulțumit. Nu simt nevoia de a mă revolta împotriva vieții mele decît cel mult în scris, ca exercițiu de imaginație. Personajul ăla al meu, Dinu Zărnescu, nu are nimic din mine, celula lui psihică e diferită. Nu-l simpatizez deloc. Altfel nu l-aș fi chinuit atîta. Sau poate, dacă îmi era drag, i-aș fi dat un deznodămînt mai demn, l-aș fi mîntuit cumva. Situația e alta, chiar și în cazul romanelor așa-zis cu cheie (și avem cel puțin două astfel de capodopere: Istoria ieroglifică și Bietul Ioanide): nu autorul se ascunde acolo, nu face cópii după realitate, ci intră, ca un actor, în pielea personajelor, în creierul și în sufletul lor și caută să vadă realitatea aceea imaginară dinăuntrul ei. Ce vreau să zic e că nu personajele seamănă cu autorul sau cu diferite persoane din așa-zisa realitate, ci acestea cu personajele.

C.T.: Eterna și cam tîmpita întrebare: cum te simți în piele de romancier?

B.C.: E simplu: nu mă socotesc romancier. Sînt un om care a scris o carte. Care s-a bucurat scriind-o, care crede sau speră că va mai încerca să dea pe-acolo. Întîmplător, omul ăla scrisese altfel de cărți și de texte înainte. Nu fac distincția între formele scrisului meu, tot eu sînt și colo, și colo. Nu întîmplător am căutat să leg între ele măcar prin titlu cărțile mele cele mai îndrăznețe.

C.T.: Ce-și zice criticul cînd ajunge pe mîna criticii?

B.C.: Am oferit cartea cîtorva prieteni și multor scriitori, mai puțin criticilor. Nu-mi dau seama de ce. Nu e un pariu pentru mine să fiu acceptat ca ficționar. Am o meserie, cea de profesor, am un trecut literar, de critic, mă simt bine acolo. Nu mă macină ambiții deșarte, nu mă roade invidia, nu simt că am intrat în vreo concurență. Cele cîteva cronici care au apărut pînă acum despre carte mi-au dat – de ce să mint? – o senzație stranie: e altfel să fiu de partea cealaltă a cărții. În rest, orice reacție e binevenită: mă interesează să fiu citit, nu lăudat. Cum citesc eu însumi de ani buni zeci și sute de cărți ale contemporanilor, știu să respect alegerea cuiva de a se opri asupra cărții mele.

C.T.: Curat ghinion – să-ți lansezi romanul de debut online. Cum a fost?

B.C.: Nu vreau să mă adaptez la situația asta: nu-mi place. Dar am văzut că interesul există, că s-au adunat cîteva mii bune de oameni care au urmărit dialogurile alea. În plus, situația mă ajută: sînt destul de încurcat cînd trebuie să vorbesc despre roman. Așa, mă mai ascund după pixeli. Ceva s-a suspendat însă: bucuria literaturii ține și de modul în care aduce oamenii alături, în care face să vibreze aerul dintre scriitor și cititor. Deocamdată am pierdut asta, dar poate ne va face să ne bucurăm mai mult de ce vom avea.

C.T.. Ce-ți spun studenții despre pandemie și despre vaccinare? Ce le răspunzi și ce-ți spui singur despre ele?

B.C.: Asta e una dintre marile mele frustrări: că s-a făcut anul de cînd nu am mai intrat într-un amfiteatru. Că, de cele mai multe ori, legătura cu studenții se face prin monitor. Ce să-mi spună? Nu le place ce se întîmplă, au 18-20 de ani, singurătatea, izolarea nu sînt pentru omenii foarte tineri. Dar privim cu nădejde înainte: știm că a fost mai greu pentru alții înaintea noastră, că noi sîntem, totuși, într-o istorie blîndă, bleagă, că va exista ieșire. Altfel, din dorința de a fi împreună, am comis ceva chiar în ultima vreme: am relansat la Iași revista Timpul, care mi-aș dori să refacă ceva din spiritul Dialogului și al Opiniei studențești. Mi-am adus studenții în redacție, le dau mînă liberă să-și aleagă cărți și să scrie despre ele cum vor, am publicat o primă parte a unui dosar despre poetele și poeții nedebutate/nedebutați din Iași și tot așa. Facem, deci, planuri de viitor. E de bine, cred.

C.T.: Studentul care a copiat la examene chiar trebuie exmatriculat, cum s-a întîmplat de curînd la Drept? La ce mai e bună atunci nota 2?

B.C.: N-am urmărit cu atenție conflictul, nu îi știu toate dedesubturile. Ce cred e că, înainte să se taie capete, trebuie făcută educație. Nu rezolvăm lucrurile dacă începem brutal de la capătul dinspre noi (deși e un obicei național ierarhizarea inversă a problemelor: ne răfuim vehement cu ajutorul social, înainte de a rezolva partea cu pensiile obscene, cu informatorii Securității, nu cu ofițerii, cu micii oportuniști, nu cu aparatcicii și tot așa). Apoi, trebuie asigurat un cadru foarte transparent de examinare. Nu poți cere maximum cînd oferi minimum. Și mai e ceva: există și pedeapsa cu suspendare, nu? Cel puțin la prima abatere.

C.T.: Cred că după ce-o să treacă porcăria asta vom rămîne cu o teamă și cu senzația că fără mască ne expunem goi pe stradă. Asta e doar la mine în cap?

B.C.: Se schimbă multe dintre reflexele sociale, deja le putem observa: ezitarea de a da mîna, de a îmbrățișa un om drag, teama de tusea sau strănutul celuilat. Ura care se citește în ochii unui om care se simte amenințat de prezența prea apropiată a unui străin. Dar mai există și scene speciale: acum un an, cînd isteria era în toi, vitaminizată de presă, am văzut într-un supermarket doi tineri care se sărutau prin măști. Erau frumoși! Trist de frumoși. Cel mai grav mi se pare faptul că începem să ne obișnuim să ne debarasăm de partea noastră fizică, uitînd că ea condiționează totul: ținem cursuri, lansăm cărți online, lucrăm de acasă, comunicăm pe rețelele de socializare, căpătăm impresia că putem fi împreună, realmente împreună fără să ne mai punem trupurile alături. E și una dintre obsesiile din romanul meu.

C.T.: Ce-ți dorești acum să faci mai întîi cînd se termină pandemia?

B.C.: Nimic special, ce-am făcut și pînă acum: să citesc, să scriu, să bat munții. Și să călătoresc. Nu mă alint, pandemia nu mi-a schimbat foarte mult viața, mi-a suspendat niște lucruri la care țineam (cum ar fi prezența în amfiteatru, întîlnirile cu prietenii din viața literară), dar m-a întors mai mult către mine. Sigur, cu fricile de moment, cu senzația absurdului (vă mai amintiți de izoletă?), cu neliniștea, dar și curiozitatea pe care ți le poate stîrni necunoscutul, imprevizibilul. Nu e neapărat bine, dar e util pentru scriitorul care sper să devin. Oricum, am citit și am scris bine în toată perioada asta. E fix ceea ce îmi doresc să fac în orice context.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Norocul rîmă-n soarele cu pete

    13 aprilie 2021

    Norocul rîmă-n soarele cu pete precum un porc umflat cu diamante, cum l-aș ademeni-n vîrtej și pante spre cocinile sfinte să se-mbete, frică îmi e să nu ne creadă plante […]

  • Boala băncii nebune

    13 aprilie 2021

    România a împrumutat săptămîna trecută 3,5 miliarde de euro de pe ceea ce Guvernul numește „piețele externe“. Aceste piețe puteau să fie și interne, fiindcă ele reprezintă, de fapt, băncile-mamă […]

  • Prizonierii lui 5%

    13 aprilie 2021

    936.864 de români au votat, în decembrie 2020, cu alianța USR-PLUS pentru Senat și 906.965 de cetățeni români au votat cu alianța USR-PLUS pentru Camera Deputaților. Nici măcar 5% din […]

  • Rugăciunea preafrumoasei blondine către jandarmul călare pe situație

    6 aprilie 2021

    Motto: ,,Nu pot, nu pot, fată mare, Că mi-e murgul slab de șale“ Stimată și iubită, în veci, Jandarmerie, te rog să-mi pui cătușele și mie. Și fiindcă disperarea mă […]

  • Miracolul prostiei românești

    6 aprilie 2021

    Pentru o clipă s-ar fi putut crede că Iohannis revine din lunga stare vegetală, că transformarea dulapului în om, pe care alchimiștii au negat-o veacuri la rînd, se petrece chiar […]